Oameni nebuni

Nu cei care o recunosc emfatic, „așa sunt eu, mai nebună!”. Sunt oamenii care se știu așa și speră să nu afle nimeni.

Nebuni de frică, nebuni de singurătate, de tinerețe, de bătrânețe, de lipsuri și de preaplin. Întinzi mâna spre ei și simți cum vibrează substanțele din care le e făcută nebunia. Le simți privirea fugărită de gândul că i-ai putea prinde, că le-ai putea citi printre cuvinte tot ce încearcă să ascundă. De obicei au și măști și costume. Joacă roluri cu totul diferite de ce sunt pe dinăuntru, ca niște bomboane umplute cu groază și paranoia.

Sunt oameni „urâți” care încearcă frenetic să facă schimbări. Le rup din manuale, din reviste de oameni „frumoși” și încearcă și ei să vadă dacă li se limpezește mintea cu trucuri. Când se simt sufocați de nesiguranță, deschid larg ferestrele ca să intre aer rece și să le înghețe câteva dintre lucrurile care-i frânează mereu în viață. Uneori dorm cu geamurile puțin crăpate, fiindcă au citit că somnul fără coșmaruri e cel mai bun și se obține doar într-un loc cu aer curat și pe fețe de pernă spălate de obsesii.

photo-1454817481404-7e84c1b73b4a copy
Jeremy Thomas | Unsplash

Alteori se ridică de la masă fără să mănânce ca să se mențină în formă de fantomă, cea mai bună siluetă pentru cei înnebuniți de lume. Predispuși fiind la excese – de zel, de așteptări de la viață, de teamă – pe care nu le poți scoate din meniu, încearcă și ei să taie de unde chiar se poate.

Nebuni sunt cei care cred că și ceilalți cred ce cred ei. Oamenii care simt organic nevoia de autenticitate, de sinceritate – pentru că știu că în ei înșiși nu pot avea încredere, caută să se hrănească cu adevărurile altora. Dar acelea nu-s făcute ca să le țină lor de foame. Acelea sunt sărate și grele și dacă le mai înghit întruna, îi va ucide o sete lungă și nebună ca ei.

Oameni frumoși

Tot mai mulți sunt. Și tot mai frumoși. Răsar și înfloresc, au puteri care îi fac pe urâți să se urască. Ei n-au ce au frumoșii, nici nu fac nimic ca să ajungă și ei măcar drăguți.

Sunt mulți și sunt așa…compleți. Nu le lipsesc plusurile și, cumva întru echilibrarea spiritului, s-au agățat de ei și niște minusuri. Pe lângă inepuizabila răbdare cu oamenii, sufletul cald și zâmbetul special, frumoșii sunt o sursă idealizată de soluții, le cade praf de zână din vârfurile degetelor, au un vino-ncoa și-un du-te-ncolo de te lingi pe buze.

photo-1417309807426-472e833fa5d0
Alex Jones | Unsplash

Asta dacă n-ai văzut niciodată un om frumos în mijlocul unei crize de frumusețe. Când li se taie firul răbdării, când li se usucă sufletul de-atâta căldură și le cade zâmbetul. Când faptele bune nu le ies, când nu-i lași să fie magici, când lucrurile nu se mai fac „cu drag, oricînd”, când viața nu mai e „minunată” și nimeni nu mai e „scumpa mea”.

Sunt frumoși cu de-a sila. Oameni care își alimentează, bulimic, orgoliul cu simpatii șubrede, care nu înseamnă nimic decât dacă-s multe. Să fie, să știe lumea, să primești ștampila cu frumosul. S-o lași să te ardă pe piept până te înveți cu minciuna și chiar te uiți în oglindă și vezi – te vezi măiastru. Nici tu nu știi când ai strâns atâta bunătate, atâta gingășie. Și, oare, mereu ai fost înconjurat numai de oameni urâți? Mai bine cauți să te înconjori de unii mai acătării.

Oameni descoperiți

Lângă voi veți descoperi oameni care nu mai au cu ce să se acopere.

Oameni cu pori căscați prin care intră tot ce-i poate arde mai viu, toate substanțele care le topesc sufletele. Nimic nu se oprește la suprafață. Burete.

Sunt cei care colecționează lucruri și locuri care nu mai pleacă din ei, așteptând impulsul electric să le scoată din cap. Ultimul resort.

Руслан Гамзалиев @ Unsplash
Руслан Гамзалиев @ Unsplash

Sunt oameni pe care i-ați părăsit de nevoie și care nu vă vor ierta niciodată pentru egoismul ăsta. Apoi vor înțelege și se vor învinovăți. V-ați eliberat de greul lor ca să umpleți golurile rămase cu umbre și spovedanii pentru care v-ați scris singuri canonul iertător. A fost greu, v-ați frământat cumva, pe undeva, pe niciunde și v-ați scutit.

Așa cum sunt, să se descurce. Să stea să ceară ei iertare pentru greșeli nefăcute, să aștepte mântuirea până n-or mai putea. Daca așa cum e viața nu le convine, să se ierte singuri, hai, să-i văd.

Sunt lângă voi oamenii ăștia și nu-i acoperă nimeni.

Oameni căutați

N-o să-i găsiți niciodată. Nu-i caută nimeni.

Acei oameni care au cuvintele la îndemînă dar cărora nu le este îndemînă cu ei înșiși. Nu sunt ciudați cu ochiul liber, nici cu lupe slabe. Ca să găsești un om căutat trebuie să înveți să-i citești căutătura. În vorbe, mișcări. În toate.

Lor li se potrivesc toate formulele care-s metafore pentru ceilați. Lor chiar le „fuge privirea” de ceva, nu spre ceva. Și li se „umple sufletul” mai repede decît ai fi crezut că e posibil – cu neajunsurile altora. Își „frîng mîinile” cînd scormonesc în propriile palme după o umbră de curaj. Și cînd se „pierd cu firea” nu-i ceva scurt, cu îmbujorări fragede, ci o furtună panicardă, fără lacrimi, care șubrezește temelia omului încetul cu-ncetul.

 By Thomas BRAULT
By Thomas BRAULT

Ăștia-s oamenii care se caută cu lumînarea. Încîlcesc vorbe deșirate, înnoadă relații despletite, urlă de dureri oarbe și de răni închise. N-au loc de ei înșiși, se foiesc, se sclifosesc de zeci de ori mai mult decît trebuie dar lor exact atît le trebuie ca să trăiască. Cînd își caută cuvintele, hainele, zîmbetul, gestul, momentul potrivit sînt nostimi, ridicoli și nu fac decît să le piardă pe toate razant.

Convinși că nimeni nu caută oameni ca ei, născocesc formele în care cineva ar vrea să-i găsească.

Toată lumea dă sfaturi în prostie

Nu știu ce-nseamnă nici om, ni­ci lucru, nici vorbă mo­ti­va­ți­o­na­lă. De cele mai multe ori, se pare, puterea vorbelor de duh stă mai degrabă în poza din spate. Nu-mi dau seama dacă-i iscusit cel care reușește să te a­de­me­nea­s­că, să te îmbrobodească, să te adu­ne la un loc cu îndoielile și să te con­vingă să le măcelărești. Sau dacă-i bleg cel care pleacă fruntea și acceptă mirungerea asta cu ulei ars, adică tu, de nevoie, de dis­pe­ra­re.

Pentru că știu că tragem cîteodată de-o vorbă goală ca de-un colț de pîine, ultimul rămas. Chiar dacă-i searbăd și ne zgîrie pe cerul gurii, îl mestecăm așa fiindcă nu se știe cînd mai apucăm un cuvînt de încurajare.Citeam printre părerile unor redditori  ca uneori citatele motivaționale, ca orice antibiotic luat de prea multe ori fara prescripție, fac mai mult rău decît vindecă răni. Pentru că oamenii refuză să creadă că „iubirea adevărată înseamnă să nu fie nevoie să-ți ceri iertare vreodată”. Nu știu în ce vor oamenii să creadă. Dar dacă ulei ars îți tre­buie pe creștet, mă rog ție, opă­reș­te-te!

Dacă motivația e „ceea ce te face să faci”, cum spune știința Internetului, atunci instigarea la răutate gratuită de tipul „niciodată să nu-ți ceri iertare, fiindcă, normal, așa știi că iubirea e adevărată” e motivațională să ea.

Știu că ți s-a acrit, că ești sătul ca un animal lăsat să roadă ace­e­a­și bucată de pămînt care-a fost bu­ru­iană bună, apoasă, dulce și-a­cu­ma învîrți ultimele fire, rămase-n ciu­dă printre dinți. Că vezi negru în fața ochilor și-n fața altora. Ne­gru de răutate, de mîrșăvie, de tu­peu neghiob și suflete nespălate. Te cred, dar nu-ți plîng de milă. Și da­că te-ai prins că lumea ta, cercul ăla despre care vorbești numai cu dră­cării pe buze, e stricată la su­pra­față, curăț-o de coajă.

blog5

Dacă-i pă­­tată într-un loc taie cît trebuie, nu irosi. Dacă-i viermănoasă, des­pic-o-n două și salvează cît se poa­te, de-ar fi doar o îmbucătură de mi­ez parfumat, copt. Iar dacă-i pu­­tregai curat, caută degrabă să sco­ți răutatea din paner, să nu-ți stri­ce toată viața. Și nu scuipa, chiar dacă ai mușcat ca un go­go­man, de teamă că n-ai să mai gă­sești așa merinde. Nu-i șade bine omului cu minte să rumege.

Nu te lega la ochi dacă nu vrei să te doară capul. Cască-i, strică-i, dă-i și altora să vadă prin ei dacă au lentila mai curată. Dacă te-ai prins de rău, nu judeca din un­ghe­rul din care tu știi mai bine, că nu te-aude nimeni gîndind deștept. Fiindcă o gură spartă degeaba zbiară mai tare decît o vorbă chibzuită cu rost. Asta, însă, nu-nseamnă că trebuie s-o lași să urle.

Mută un pietroi din drum, da­că știi de ce nu-și are locul acolo. Da­că nu, întreabă-te pînă afli de unde poți să afli. De bine, de rău, dac-un prost nu se mai împiedică de el, tot ai isprăvit o treabă.

Țara peștilor cu gura căscată

Cînd ți se dă dreptate, cască o­chii. Oamenii nu se perie unul pe al­tul pentru că e soare afară și sin­ce­ritatea prietenoasă, altruistă, ne­tra­tată medicamentos ori a cam mu­­­­rit, ori stă mai mult prin spi­ta­le. Chiar și scuturați de răutate, de cons­pirații și de paranoia, nu mai a­vem răbdare, bani, suflet, timp, sto­mac și cap să fim buni la ofertă. De asta mai zic o dată. Cînd ți se dă dreptate, închide gura.

Politica ne taie capul cu coasa pen­tru că ne credem prea deștepți, prea știutori de ea și în timp ce noi gus­tăm ciuperci de dimineață pî­nă seara pe toate muchiile, adevărații maeștrii ne trag de toți banii. În țeapă.

Există relații clădite, pînă una al­ta, pe țepe, țepari, țepușe și tre­pă­duși. Nimeni nu vrea să fie cu ăș­tia de pe urmă, așa că încearcă tare de tot să tragă cît mai mult din primele. Și au și cu cine. Dacă ne uităm la România dintr-o parte, de pe-un cant sau dintr-o ușă, o să ci­tim pe frunțile noastre motivele pen­tru care ne (în)țepăm așa de des. Politica ne taie capul cu coasa pen­tru că ne credem prea deștepți, prea știutori de ea și în timp ce noi gus­tăm ciuperci de dimineață pî­nă seara pe toate muchiile po­li­ti­ce, adevărații maeștrii ne trag de toți banii. În țeapă. De bani ne plîn­gem tot așa, pe ceas, că nu-s. Între timp, nici în alte părți nu-s, dar sînt făcuți să apară. Despre presă – că ne-a abandonat, că a fugit după su­biecte porno, s-a stricat și nu-și mai merită locul pe tarabe. Un­de­va, niște copii, niște bătrîni bolna­vi de meserie, cineva! mai face jur­na­­lism strașnic, gustos, dar ăla vor­bește sugrumat, ca un copil răcit. Pî­nă-și revine.

E tare periculos să crezi că ai drep­tate, mai ales cînd lucrul ăsta nu vine de la tine, ci pentru că ți l-a dat cineva. Poate-a vrut să te în­cer­ce. Să vadă dacă te rezemi de vor­ba lui ca un căscat și rîzi și te gu­duri cîinește. Dacă nu cumva le­gi­timîndu-te vag tu o să te gon­fle­zi și-o să explici mai pe larg cît de de­parte te duce mintea. Poate a vrut, însă, să vadă dacă ești slab. Da­că taci deși te-ai prins că te în­cear­că pescărește cu-n cîrlig dol­do­ra de mămăligă. Cască ochii, în­chi­de gura și dezumflă-ți pieptul. Da­că nu, o să dai prin mărăcini și-o să te înghimpe toți spinii așezați, în­tîmplător, în drum. A, și vezi că lu­crurile astea nu-s întîmplătoare.

Iadul color

By Mr. Marco
Toamna imi banalizeaza suferinta. Iadul ei e mai ornamentat, iadul ei e asumat pentru vesnicie. Eu nu stiu cat dureaza al meu si, ca o frunza moarta care se agata de creanga pana o ustura primii fulgi, ma tin cu rautate de viata. Si-a nins putin peste mine, inca nu am speranta sfarsitului iernii. E inca toamna aici, inca e cald. Caldut, ca un ceai care nu te vindeca, o ploaie care te imbolnaveste, un iad care ti-a intrat in singe. Iadul meu e jalnic. Nici macar nu se repeta. Niciodata la fel, niciodata de tot.
Poate ca eu n-am curaj sa mor, dar nici moartea n-are curaj sa vina sa ma ia.
Ma roade demonul amiezii de piept. Nu stiu ce-o fi dupa ce-o sa ajunga cu ghearele in inima. Am ochii fierbinti, opariti  in lacrimi ca de-un acid izvorat dinauntru, dintre cele mai caustice, dintre cele mai inversunate. Demonul il gusta, il iubeste, Il bea cu sete oarba, sete de urat.
N-am mai fost niciodata aici, in iadul asta. Stai, e peste tot, nu-l mai intretaie vami. Oriunde m-as duce, am ajuns. Am ochii fierbinti, ii vad. Am ochii fierbinti si mi-e atat de frig incat ma incalzesc de ei. Cand s-or usca de tot o sa incep iarasi sa plang.