Scuzați deranjul.

Vine aprilie. Nu-mi dau seama dacă furtunos sau absolut firesc, în special pentru că nu prea îi este nimănui în totalitate clar ce înseamnă și cum se manifestă ceva…firesc. Probabil că e firesc să te ocupi de parțiale ș-alte grozăvii pe timpul ăsta, dacă ești student ( în caz că greșesc, comentariile sunt o excelentă pastă corectoare. Mai țineți minte pasta corectoare de prin gimnaziu?…Ehe…). Și mă gândesc așa…tot firesc o fi și să te alarmezi și să te temi câtuși de puțin de BAC dacă ești…(stați că auzisem o expresie strașnică): elev de liceu în an terminal. De când liceul e un fel de cancer? A încetat să fie ” cea mai frumoasă etapă din viață” undeva pe la mijloc de criză și s-a transformat în ” încă un pas inutil pe care ți-l cere statul” pentru viitorii noștri oameni de afaceri, pe de o parte și cei de la munca de jos fără de care zicea și Băsescu că arde țara( citez: ” De tinichigii și mecanici avem nevoie!”), pe de altă parte? Eh, în fine, sunt atâtea mostre de sarcasm politic de la atâția histrioni on și offline. Nu mai aveți nevoie de boscorodeli din astea și de la mine. Important e că înțeleg că a XIIa e an terminal, lexical vorbind, dar parcă nu i se potrivește numele.

Oricum ar fi, nu știu ce și cum e firesc. E la fel de în regulă să fii calm la sfârșit de liceu sau în sesiuni. E la fel de în regulă să nu fii la sfârșit de liceu sau/și nici în sesiune. Poate e la fel de în regulă să nu fii deloc.

Și probabil firesc e și să fii bătrân și să n-ai nimic de făcut decât să aștepți, cu frică sau cu resemnare. Nu sunt o…apărătoare a pensionarilor. Și pe mine mă scot din minți comentariile acide ale unora la adresa oricărui tânăr cu care se intersectează, plimbările lor nesfârșite și gratuite cu toate mijloacele de transport în comun posibile, felul în care întotdeauna presupun că nu îi respecți și se poartă ca atare făra să-ți cunoască intențiile și câte altele. Dar…există un ”dar”.

Dacă ești din Iași și treci câteodată sau vreodată pe la gară, pe lângă chioșcul de bilete R.A.T.P. de la stația aceea de tramvai paralelă cu clădirea gării( e în mijlocul străzii stația, you just can’t miss it), o să vezi acolo, aproape întotdeauna, o bătrână, îmbrăcată în ceva verde de cele mai multe ori, sprijinindu-se de toneta respectivă. Ai crede că așteaptă ceva. Un tramvai, o cunoștință, un gest de milă, un ajutor. După care o privești mai bine și vezi că zâmbește, iar zâmbetul ei nu e unul de cerșetor( de parcă ăia zâmbesc vreodată). E un surâs calm, duios, blând – un surâs de bunică. Unul în care nu pari să citești vreo poveste nefericită. E micuță și nu-i nevoie să se ferească, să poți trece; nu încurcă. Nu cere nimic. Îți zâmbește și te salută cu chipul. Dar ție nu-ți face ziua mai bună pentru că n-ai cunoștință de ea, ai necazuri. Ai treabă.

Femeia aceea stătea, acum câțiva ani buni, înainte de a mă muta(disclaimer: m-am mutat!), la câteva uși depărtare de mine. Era o bunică mai apropiată pentru mine, ținând cont că cele ”naturale”, ca să zic așa, sunt ceva mai departe de Iași. Se oferea să o ajute pe mama chiar și atunci când nu-i cerea ajutorul și mă ingrijea, se juca cu mine când eram micuță și ma iubea. Și mă iubește și acum. Doar că…își amintește mai greu. Simțind că ”trăiește prea mult”, într-o longevitate în care cel pe care-l iubise nu a ajuns, s-a gândit să accepte ajutor de la o persoană care a adus-o unde este acum. La colțul acela de stradă. Păcălită pentru bunăvoința sa, jefuită și uitată, acum a început să șteargă și ea din amintiri, mai mult din durerea prea mare.

Ca și cum ar uita în fiecare dimineață că a mai fost acolo, lângă chioșcul de bilete, vine din nou, se așeză și nu deranjează pe nimeni. Și nu se sinchisește nimeni de ea. Aș putea vorbi cu ea în fiecare zi, a doua zi nu mai știe. Își amintește de mine și mă privește la fel ca atunci când eram un început de om, acolo. Și de fiecare dată reacționează cu aceeași uimire dacă îi spun cine sunt. ”Bunică, ești bine, ce faci aici?”-”Uite stau și eu la soare și la aer curat, puțin. Aștept…”. Și nu-și termină fraza. Nu se întreabă niciun necunoscut pe cine sau ce așteaptă femeia aceasta. Și ea stă ”puțin”, nu e necăjită, nu se plânge că nu are. Ea…nu deranjează.