Să recunoaștem, înainte de orice, că iubirile noastre, în general, au o doza minimă de ceva opus, ceva care merge contra direcției afecțiunii. Fie că e invidie, teamă, vreun complex de inferioritate, vreo grandomanie îndreptată spre cineva anume sau orice alt sentiment ce iese din ceea ce se vrea a fi un cerc sigur, cald și protector de iubire, întotdeauna există un impuls de genul ăsta. Ca un fir conductor care nu are ambele capete înfipte în inimă și atârnă doar pe jumătate de ea. Și cred că sunt impusluri ce sprijină afecțiunea, o iluminează, îi dau forma respectului, a fraternității, a amiciției ș.a.m.d. Și, desigur, există și impulsuri care nu doar că decad afecțiunea din drepturile ei de sentiment pașnic și pozitiv, dar nu o lasă să se manifeste. Impulsuri care o obturează, o închid în noi fără ca, de multe ori, să ne dăm măcar seama.
Dacă privești un grup de prieteni pe stradă, o să descoperi toate lucrurile astea. Există în ele oameni care se simt bine împreună din anumite motive, oameni care se acceptă, oameni compatibili unul cu celălalt, oameni care se înghit din cauza circumstanțelor sau oameni care se îndrăgesc în mod genuin. Fiecare din pornirile astea vin din lucruri care nu se spun, din conștientizarea faptului că e mai bine să ”o lași așa”, să nu provoci conflicte lungi și discuții cu un necesar prea mare de argumente. E o chestie care ține, într-o oarecare măsură, și de civilizație, de lumea în care trăim. E trist, totuși, că uneori ne înconjurăm mai mult de oameni pe care-i acceptăm decât de aceia pe care-i iubim. Și dintr-o altă perspectivă, mai mulți oameni care nu ne acceptă decât oameni care ne iubesc. Nu suntem maeștri ai disimulării, deși ne place să credem asta când ne privim cu zâmbete convenabile, convinși fiind că nu ni se ghicește antipatia sau gândul rău de sub stratul mai mult sau mai puțin superficial de fățărnicie.
Ce-i drept, nu putem fi pe placul tuturor și nu oricine poate fi pe placul nostru. Așa om fi fost construiți, așa om fi evoluat, o fi și o chestiune de timp, de societate, de gust, de suflet.
Ce-i mai trist și mai trist…când, din pricina impuslurilor acelora gravate adânc de tot în sufletele noastre, nu suntem în stare să ne vorbim decât ”okay”. Adică rezonabil. Pentru mine nu e de ajuns să nu te urăsc, iar dacă țin la tine nu e de ajuns ca tu să deduci asta din…întâmplare sau pentru că așa ți s-a părut. Îmi place să arăt, îmi place ca, dintr-o vreme-ntr-alta, să dau formă lucrurilor pe care le gândesc despre cei cărora le-am făcut loc în inimă. E de ajuns că nu încercăm prea mult și nici prea des să ne lărgim limitele de toleranță față de oameni; de ce să uităm sau să refuzăm să arătăm afecțiune față de cei care ne-au câștigat deja acceptul?
Îmi place să spun unei prietene că mi-e dragă, așa, din neant. Îmi place să spun ”ești frumoasă” în loc de ”arăți bine”. Îmi place să pun zâmbete pe chipuri, cu toate că ele se uită. Îmi place să spun ce simt fără prea multe subterfugii verbale complicate, fără complimente analizate și, mai ales, fără să port în privire vreun impuls ascuns ce merge contra direcției omeniei.
Anca Toma 