Suntem învățați de mici să creștem. Să facem ceva din și cu noi, să fim o mândrie pentru toți cei cărora le pasă de noi. De pildă, cum se termină școala, adică inclusiv liceul, ne impunem și ne este cerut să luăm decizii mai mult decât impresionante pentru un viitor și mai glorios. Și mulți știți, unii vom învăța de-acum încolo, că există o superbă perioadă în care trag toți de tine, părinți, bunici, prieteni sau mai puțin prieteni, să faci ce trebuie. Problema este că fiecare are altă opinie despre ”ce trebuie”. Dacă spui că ai decis să mergi tot înainte, ți se spune că mai bine ai coti la stânga, după care altul vine și-ți prezintă experiența lui vastă și cât se poate de personală în ale succesului și carierei la dreapta. Și până la urmă ori te duci de gura lumii la o facultate care sună bine, ori reușești să blochezi vocile turbate din jur și te duci pe drumul ales de tine, cu toate că ”se câștigă puțin și cu greu și e mult de muncă și în România nu se dă doi bani pe…”. S-ar putea să te dai cu capul de pereți mai târziu, s-ar putea să-ți mulțumești. Important, zic eu, e să realizezi că vei face de toate. Și alegeri greșite și dintre cele mai nimerite. Dar, cum discutam zilele trecute cu o colegă de suferință în ce privește foarte apropiatul ”examen al maturității”, cred că cele mai frustrante alegeri greșite sunt cele pe care nu le faci tu. Genul acela de hotărâri la care știi că puteai să fii mai ferm și să faci cum îți propusesei. Dar pe moment ai zis că…eh…o fi având și cutărică dreptate. Mai ales dacă stimabilul cutărică are vreo enșpe anișori în domeniul vieții. Așa ne așteptăm cu toții de la cei cu buletinul schimbat de vreo 10 ori mai mult decât noi.
Și iată că uneori…ne lovim de nasolisme umane ca ăsta(scuzați, nu merge embedu’, domle).
Și mă întreb dacă undeva pe parcursul vieții unuia ca el n-a existat un moment în care a avut șansa să facă ceva care să implice ceva mai multă ”acțiune”. Că meserii de profil sunt, oho. Poate l-a sfătuit cineva să se facă profesor universitar, că are deschidere mai mare la piața de desfacere și mai și câștigă bine. Dar dacă era băiat deștept, se interesa și afla că prostituția aduce profit la fel de gras, poate chiar mai dolofănel.
La tembelisme din astea ar trebui să ne sune un clopoțel în cap. Dar ce zic eu…un ditamai clopotul, cu toacă și tot arsenalul. Să răsune în mintea aia confuză, aflată la vreo răscruce de drumuri, propria voce, stinsă dar plină de cuvinte potrivite. Eu mă gândesc mereu că viața e o meserie la care ne pricepem toți. Doar să alegem instrumentele cu mâna noastră și nu a altuia.
Vă salut!
Anca Toma 