Câteodata( și aproape de fiecare dată cu condiția unei minți obosite, tracasate de neajunsurile sau de preaplinurile unei zile sau toate laolaltă), găsim vreme să ne metaforizăm. Și nu musai la modul acela romantic pe care unii il considera actualmente grețos și depășit, începând cu ideea de metaforă și terminând cu faptul că unii nu știu cu ce se mănâncă așa ceva. Dar presupunând că nu ne șade mintea tuturor la dat cu ciocanul și mai facem loc și finețurilor meditative din vreme în vreme, îmi asum responsabilitatea unui post de plictis sau generator de așa ceva. Și spun că mie îmi place să privesc oamenii ca pe niște clădiri, gândite și populate așa încât să funcționeze diferit, să ”trăiască” una mai altfel decât cealaltă.
Trecem pe stradă pe lângă oameni care-și au clădirea lor, unică și, să fim serioși, totodată atât de similară cu a altor N vecini. Unii sunt căsuțe suburbane liniștite în care se dă stingerea devreme, iar ușile se lasă mai mereu deschise. Alții își cară anevoios personalitatea de spital de stat, învelit și pe dinauntru și pe dinafară cu tristeți bolnavicioase și nevoi și dureri ce răsar una după alta, dn ce în ce mai costisitoare- iar plata se face din nesfărșitele resurse ale inimii. Unii sunt cămine studențești-vii și energice, adesea mahmure, iar înăuntru clocotesc, asemenea calculatoarelor ce zbârnâie sub palmele studenților nervoși, temeri și emoții, bucurii, eșecuri nerambursate care vin și pleacă. Mai sunt și blocuri de pensionari-organizare, liniște, resemnări dese, geamuri care scârțâie dar pe care nu le mai repară nimeni.
În blocul meu…cel care sunt și care devin atunci când mă privesc în altfel de oglinzi decât cele de la care așteptăm răspunsuri mincinoase și ușoare…în blocul ăsta se bea ciocolată caldă la unu jumătate dimineața, cu o carte în față. Se dă stingerea haotic și sincer nimănui nu-i prea pasă când și cine doarme. Cert e că, într-un fel sau altul, cineva e mereu treaz și aprinde toate becurile din casă dacă încearcă să ajungă în celălalt capăt. Și uneori trezește tot blocul pentru nimic. Interfon nu se mai găsește, fiindcă cei care au încercat adesea să intre, l-au ”derutat” și acum nu mai face diferența între cei al căror loc este în inima clădirii sau, dimpotrivă, departe de ea. Există un etaj cu două ferestre largi și curate de unde se-aud scâncete și oftări grave, noaptea, din când în când. E un bloc în care stau și copii și bătrâni ce încearcă să se înțeleagă. Se doarme puțin , iar cei ce lucrează la etaj până târziu se străduiesc să ignore bass-ul obositor, mereu schimbător ce străpunge pereții apartamentului în care se simte, se gândește, se metaforizează. Două linii de volum mai puțin măcar de-ar coborî…vecinul cu ciocolată caldă și-ar bea ultima sorbitură și ar termina și cartea în noaptea asta. Dar e prea copleșitoare duduiala asta de frământări și fantasme meditative.Când se va arde becul de pe casa scării, voi adormi și eu și toate cele ce fac din mine un bloc al tuturor vârstelor, la care se lasă mereu ușa deschisă.
Noapte bună.
Anca Toma 