4 pitici pe creier

             Nu foarte pe scurt, ca de obicei, despre 4 nervi pocniți și motivele lor. M-am săturat de:

 

• Mutrele îmbufnate îndreptate spre mine în autobuz/tramvai/microbuz când stau jos, o dată-n Paște( că de obicei mă sacrific). AdiCĂ Cum adică imi permit eu să mă așez, când am 19 de ani?!  Eeeei, Mărie cu pălărie…la vârsta asta se stă vertical, chit că jumătate din restul locurilor sunt libere. Nu. Ăla e locul pe care trebuie musai să stea cucoana care urcă și își ațintește privirea înfocată spre bietul student. Ei bine, dragă doamnă care vii de la serviciu, parol! de la stat cu dorsalul  pe scaun și tăiat chitanțe( de exemplu), eu azi am ubmlat prin 5 cartiere, cu o geantă de 10 kg pe-un umăr și-o sacoșă cu 12 cărți xeroxate în mâna cealaltă. Dacă mă vezi că dorm în fund pe bancheta din capătul autobuzului, nu înseamnă că “tinerii nu mai au respect”. Înseamnă că “stai naibii jos, că ai unde”.
• Băile confort I din majoritatea clădirilor “academice” de pe la noi. Pentru că atunci când gândești o baie ai doua axe: una abstractă și una cât se poate de înfiptă în realitate. Abstracte sunt lucrurile ce-i trec prin minte utilizatorului de budă când se așează pe ea, așteptând să se petreacă o minune intestinală, când se spală pe mâini sau cănd își așează ținuta în oglindă. Realitatea e că…degeaba ai gresie și faianță, flori în vază pe pervaz, coșuleț cu fursecuri la intrare și un dispozitiv de ultimă generație de uscat mănuțele, dacă nu ai o mamă de hârtie igienică! Prefer să puneți un om la ușa să sufle apa de pe mâinile celor care ies( iata! loc de muncă!) și nici nu vrem hârtie pufoasă ca un pui de găină și light ca o minte de curcă. Măcar varianta aia clasica, numa’ să fie.
• Morocanoși. M-am săturat de ei și de pata pe care mi-o lasă pe retina zi după zi. Genul acela de oameni care te imping cu privirea, care nu încap de nimeni, de parcă ar respira aer cu găleata și dacă le intri în fântână…te-ai ars. Când ai o zi decentă, mai treci cu-n zambet peste apucăturile astea, dar când iți plânge inima în tine și ești pe cale să explodezi, atunci îți trimite Dumnezeu un frumos din ăsta în cale, să-ți aducă un soare mucegăit deasupra capului. Mai scoateți căpățâna din fund, oameni și mai admirați lumea. Cei cu care vă vedeți pe stradă sau în tramvaie sunt cei ca voi, care au tot un salariu de comedie, un loc de muncă unde pute( poate nici pe ăla) sau niște cursuri cauzatoare de icter la facultate și îi chinuie la fel de multe intrebări și probleme. Poate doar altele, dar sunt ale lor și-i frământa în aceeași măsură. Faptul că te târâi pe stradă cu o față de butoi spart nici nu te ajută și nici nu face lumea un loc mai bun.
• Străzile în reparații/șantierele. Sau mai degrabă, motivul pentru care scrisoarea mea către Moș *insert fairytale name here* o să se încheie cu “și-aș mai vrea o pereche de cizme de gumă”. Fix pe unde mi-a dat Domnul treabă în Iașul ăsta, pe-acolo asfaltul e dat dispărut. Dar ce contează drumul, când ai ocazia să treci pe lângă o grupare de 10-20 de vânjoși muncitori cu O lopată, care își pun mâinile deja înghețate de frig de la atâta stat degeaba, în șold și te conduc cu privirea pâââână departe. Și cu câte-o vorbă de apreciere învățată din ultimul lor search pe gugal: cum sâ mă ieu di o gajicâ pi stradî xxx.  În fine, am început să învăț că mersul pe frunze, pe lângă civilizație, e terapeutic din cale-afară.

 

Până la următoarele lamentari sau până-mi mai sare vreun pitic pe creier, vă salut.