Cea mai cruntă formă de ratare nu-i prostia, nu-i ignoranța, nu-i nici o formă a lor. Sînt și ele dureri, însă de cele mai multe ori suferinzii nu le simt, n-au niciun frison, niciun junghi în spinare, nicio săgetare de inimă din cauza lor. Nu cred că există calapod mai urît al pasului strîmb decît cel al omului care crește dintr-un copil învățat să învețe de toate. Suflet mai spart, inimă mai goală, lacrimă mai zadarnică, minte mai terciută ca a zecistului lăsat să creadă că are idei, că stăpînește atît de multe încît nici nu se pune problema de „ratare”.
10-le pe linie, cînd n-ai nici o altă formă de reprezentare a propriului viitor în afară de 10-le pe linie, e un fel de-a pune zero pe ochi. Copilul astfel orbit de impresia că vede mai bine decît vreo cîțîva alți copii, iese din școală și i se spune să bată la uși, acum că are tot ce-i trebuie împachetat pe creștet. Și el răzbate ca o cîrtiță prin două garduri pînă ajunge la o poartă adîncită prea tare în pămînt ca s-o dărîme. Așa că-i musai să bată. Prin cercurile crescute pe pupilă vede clanțe, sonerii, frînghii legate de clopoței care cheamă ajutor dinăuntru. Se vede salvat, după atîta muncă, în brațele unei lumi de oameni mari care să-l bată pe spate fiindcă-i bun la toate. Fiindcă-i bun de bici. Fiindcă-i zecist.
De fapt nu bate la poartă. Nu trage de clopot, nu sună după ajutor. Bate din fălci ca un cîine sălbatic, nătărău, la lumea din jur. Bate ca să-și apere averea de pe frunte, dreptatea cusută, roșie, pe rever. O să-i ia o vreme pînă să-și dea seama că averea pentru care latră e un mănunchi de buline roșii, de numere care nu-l ajută nici măcar să vadă la ce nu-i bun.
Să nu credeți în cataloage premature, în nimic ce nu-i făurit de copil. Nu le dați mînă liberă să fie proști, dar nici nu creșteți în ei flori udate cu „de toate”. Nu (vă) lăsați copiii să rîdă „de-un 5, acolo”. Nu-i lăsați nici să plîngă cu 10 pe linie.
Anca Toma 