Ce știm noi, ce știe Rusia și ce știe Ucraina despre Crimeea? Nimic nu vorbește mai limpede, mai cald și totodată mai confuz despre suflarea peninsulei decît oamenii născuți, plămădiți în pămînturile ei, așa rusificate cum or fi. Nici o declarație la tribună, nici o mînă fluturată nu știe cum flutură gîndul ucraineanului rusofon, al rusului pur-sînge, al omului Crimeei care adoarme cu gîndul la Kiev și la Maidanul de sacrificiu. Ei poartă chipurile adevărate ale locurilor pe care și le adjudecă unii și alții. Ele spun poveștile unor nostalgii sovietice care ne par absurde, dar pe care le-a trăit, fără doar și poate, și neam din neamul nostru. Sau, dimpotrivă, ale unei neutralități pe care nu par să mai aibă șanse s-o apuce cu palmele.
Crimeea are oameni care vor „acasă” în toate direcțiile. La fel cum are, probabil, oameni care nu mai vor nimic, adînciți în dezamagirea coaptă ani la rînd de conduceri dacă nu neapărat rău intenționate, cel puțin șleampăte. Crimeea nu-i numaidecît un loc, un decupaj geopolitic strategic, un număr de ruși, de tătari sau de ucrainieni. E o respirație sacadată, un cor de răcnete îmbrăcate în tot felul de steaguri și credințe. Îmbrăcate, pînă la urmă, într-o neprihănită dorință de-a merge mai departe. De-a crește la sînul care-atîrnă cel mai greu de lapte, chiar de-ar fi să-i țină la piept cu pușca.
Anca Toma 