Zilele în care mergi de mînă cu tine sînt limita de sus a durerii de minte. Dacă ești la o bandă de casetă distanță de suicid social și alienare și tragi, tot tragi de un capăt ca bolîndul, se și termină. Ajungi să vezi rotițele din mijloc dezbrăcate de tot, nefolositoare, fără rostul cu care se îmbrăcaseră înainte să-l smulgi tu hapsîn. Atunci se-aud mințile care cad de partea ailaltă de gard. Atunci începi să-ți repeți de-atîtea ori că ești nebun pînă înnebunești. Numai că n-o să ai momente senine, de demență cristalină, cu zîmbete în care să se rătăcească o inconștiență fericită. O să fii trist. Și-atît. Și degeaba.
Cînd mergi de mînă cu tine nu auzi decît urlet jalnic și ridicol. Al tău. Ești slab și nu îndeplinești nici un criteriu ca să fii. Nu mulțumești pe toată lumea și, mai rău, nu te mulțumești nici tu cu tine. Nu miști nimic. Nu ești nici om, nici animală, nici frunte, nici ceafă, nici ochi, nici gură. Ești o groapă. Ai săpat-o fiindcă te săturasei să urli de față cu toți și acuma ai în ce întuneric să sari.
Cînd nu ești de ajuns nici măcar pentru tine, să n-ai nici o așteptare de la alții. Ei o să-ți dea cu-n picior în burtă, o să vadă că nu prea mai miști și-o să se declare definitiv dezamagiți de tine. Ai rezistat cît o prună coaptă în copac. Nu faci nici cît o stafidită amintire. Ai căzut, n-a aplaudat nimeni. Poți să mori.
Anca Toma 