De fapt, știi cîte ceva. Dar deodată calci într-o sală de teatru, o Uzină ieșeană înconjurată de uși și scene care-au stat cîndva sub pași de actori, perdele care-au ascuns și lacrimi și bucurii debutante. Deodată nu mai știi nimic. Fiindcă ți s-a pus întrebarea cea mai plină de vinovăție din lume.
Piesa „Iarna”, jucată în seara asta de un trio emoționant prin sinceritatea nepătată la Teatrul Național a scăpat printre degetele echinocțiului. A lăsat o mînă de oameni înfierbîntați de primăvară în sala mică să se apropie de actori într-un dialog despre frig. Unul care îți trece prin oase mai întîi, apoi îți străpunge inima și îți învie copilăria, adolescența și tot ce n-ai apucat încă să faci ca pe niște boli netratate. Iarna din suflete, iarna din minți, iarna care se plimbă printre noi ca o zînă, ea scormonește în lucruri înghețate, cîndva, într-un capăt de lume și de timp. Iar la Uzina cu Teatru, ea e Andreea Boboc, în rolul mamei, al iubitei, al femeii dezamagite și-al fulgilor printre care cei doi protagoniști încep să-și amintească tot uitatul.
Desenată într-un cub alb de zăpadă, povestea lui Evgheni Grişkoveţ e ca un copil care sapă îngeri cu trupul în omăt. Curată, simplă, dulceagă cîteodată, amară cînd copilul uită să se ridice și îl prind țurțurii adîncit în nostalgie. Cînd se uită spre cer și zîna iarnă desenează stele și scrie întrebări pe toate zările.
Iara noastră s-a încheiat. La sfîrșitul ei, însă, n-am rămas cu ochii sparți de-un frig imaginar, cu inima răscolită. Din sala de teatru am plecat cu convingerea că ne-am pus prea puține întrebări înainte să iasă soarele. Că s-au topit zăpezile și mulți dintre noi încă nu știu ce-și doresc.
Anca Toma 