Du-te și te caută

Remove? Yes.
Remove? Yes.

Cînd ți se spune că ești plecat în alte lumi cu capul, cică ar fi recomandat să te cauți. Eu am intrat pe Google. N-am rezolvat nimic. Am aflat, însă, că fetița care apărea în primele căutări acum cîțiva ani, un pui de cîntăreață sau ceva în zona asta, a dispărut. N-o mai fi plătit facturile pentru publicitate, cine știe. M-am întîlnit din nou cu cea care mi-a furat numele pe .com, www.ancatoma.com, unde n-a mai scris de vreun an. Înțeleg, și eu iau pauze lungi. E drăguță, mi-a luat și numele pe Twitter. A venit ceva mai repede în zonă, asta e. E jurnalistă, a studiat în Marea Britanie și-acum lucrează, trăiește, crește în Londra. Pe lîngă toate astea, mie îmi rămîine să mă laud doar cu faptul că mă cheamă la fel. Acum o urmăresc și pe Pinterest și pe Twitter, s-o sperii. Poate mă cheamă și pe mine în lumea ei.

Cînd sînt Anca Toma, aș putea, aparent, să nu fiu eu și-ar fi mai bine. Aș putea fi cosmeticiană, aș putea să practic karate de performanță și să scrie Adevărul despre mine, să croșetez căciuli și fulărașe with love. Mmmnu, asta nu. Aș putea fi eu, scriind pe opiniastudenteasca.ro. Aș putea. Uite, șef birou contabilitate la Institutul Cultural Român. Cu două bucăți teren în București, o casă la Slănic și trei mașini. Da. Poate. Deși am uitat deja toată matematica, așa iubită cum mi-a fost. Una pe care-o strîngi cu greu la piept cînd ți-e aproape, cînd ți-e la îndemînă și-o hulești în șoaptă, fiindcă te face să te simți neputincios. După ce-o pierzi îți amintești că neputința e mai simplă și mai dulce decît ignoranța. Mă rog, a trecut un tren.

Cînd mai sînt și Ioana, însă, mă-ntorc mai des la mine. Google mă pune să mă găsesc și să intr în vorbă cu mine pe Facebook. Nu, mulțumesc, m-am săturat de ea pînă-n gît. Aș putea să cînt muzică populară. „De mă făceai Doamne-o floare…” Da’ chiar de mă făceai, tare mă tem că m-aș fi ofilit în plină primăvară, în ciuda soarelui. Am fost la Strasbourg în 2010, în schimb. Asta-i făcută, zice bine prima pagină de căutare. M-am plimbat prin Parlamentul European și-am căscat gura într-un microfon mic, fiindcă simțeam că am idei, că nu mai încape în mine atîta engleză și-atîtea păreri despre relațiile dintre țările membre U.E. Patru ani mai tîrziu s-a făcut liniște, s-a închis microfonul.

Și poezie. În reviste pentru copii de școală veche, în văzul lumii, poezie scrisă de un om mic care s-a rătăcit, dar nu printre roțile motorului de căutare. L-a rupt timpul, l-a azvîrlit. Nu mai știu să-l leg înapoi. Pentru că n-am înțeles, simt că n-am înțeles niciodată nici măcar ce-am fost cînd eram întreagă.

Se pierde vălul cenuşiu între suflări
Şi respirând cumplit, vântul mă pierde.
În spulberarea ce m-aruncă între mări
Las umbra de nimic să mă dezmierde.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s