Cînd viața îți dă lămîi, ți le pune, cel mai adesea, direct pe răni proaspete. Nu, nu poți să faci limonadă decît monstruos, dacă nu te supără picăturile de sînge. Cînd te întorci din Erasmus, dintr-o Portugalie cu sărăciile ei, dar frumoasă, amarnic de frumoasă, te așteaptă acasă o masă cum n-ai fi izbutit să încropești tu unde-ai fost plecat în veci și-o sacoșă de lămîi la ușă. Gata tăiate, numai să ți le așezi, strategic, pe inimă.
Și-ncepi dieta. Nu mai poți înghiți oameni pe care-i treceai cu vederea, fiindcă îți iese în ochi urîtul din ei, chiar dacă zîmbesc frumos. Ai început să vezi buruieni, pelin printre dinți strălucitori, prietenoși cu de-a sila. Și suporți greu, respiri ca un apucat cînd îți miroase a porcărie.
Nu reușești să dai de gust lumii de-acasă. Și nu-nțelegi de ce, înainte să ajungi înapoi în brațele ei, te-ai gîndit vreo clipă că o să o-ntorci cu susu-n jos, o să învîrți lucruri, vorbe, gînduri și reprezentări printre degete și-o să iubești cum n-ai mai iubit vreun alt univers vreodată. Ajungi acasă și-ți rămîne să-nvîrți numai lopeți de pămînt în care s-au înrădăcinat niște lucruri care te țin în loc. Și scormonești în țărînă cu emoții naive pînă începe să-ți plouă din ochi. Ori tu aveai nevoie de-un fel de secetă ca să schimbi lumea. Ce-ai făcut? Ai înecat drumul.
Ai rezistat fără tabieturile portugheze o lună. Au început să se topească, untos, fierbinte, pe suflet. Ți-l prăjesc fără condimente, la soarele unei primăveri care te-a închis în obiceiuri vechi, de dinainte. Și-ți miroase a ducă, a depărtare de casa la care te-ai fi întors numai cu-n bilet de plecare în buzunar. Nu știi nici măcar de ce ți-e dor, ce poftă te ucide mai repede. Dar de acreală știi că te-ai săturat și te ustură inima de la lămîie.
Anca Toma 
Nu intotdeauna acasa e cel mai potrivit loc…