Ce bătrîni sînt bătrînii noștri. Ce port au, ce purtare. Cîtă însingurare și uitare în ei. Cîtă frică în noi să nu ajungem ca ei și să ne iubim tot mai puțin copiii. O teamă care ne schimonosește pe dinăuntru. Iară pe ei îi strîmbă pe dinafara, încrețindu-le fața și vai, încrețindu-le mîinile. Atît de grabnic se ofilesc și încep a li se usca palmele, atît de greu le-apasă pe pleoape nu trecutul ci mai curînd zilele astea care nu se mai opresc din a le-ngrămădi pe piept viitorul. Cum tresar ei la rugăciuni rostite în tramvai și colinde cîntate în aprilie.
Ce bătrîni sînt bătrînii noștri care se sfiesc să apese butoane, care cred în greutatea oului de țară și-și cîntăresc bucuriile cu o sacoșă de rafie sau un coșer cu porumb. Bătrîni și răi s-au facut părinții care nu mai încap în autobuze, printre studenți, care suduie ca din alte vremuri scaunele ocupate și firele care ne ies din urechi. Ce urîți ne-am făcut și noi odată cu ei, înghițindu-le bombăneala ursuză, mestecînd-o în scrîșniri de dinți amestecate cu-n respect dat de la Dumnezeu dar achitat la dracu’.
Unii n-au mai avut timp să fie stăpînii copiilor, să țină-n înțelepciunea lor cît de îngrădită tot universul fetelor și băieților care i-au albit. Alții nu i-au avut niciodată. „Făceai, măi, șase copchii, să se crească unii pe alții și să-i pui la treaba ce n-o mai putei face.” Ce bătrîni sînt bătrînii noștri care vorbesc unii cu alții în parcuri, care te iau peste picior fiindcă ești tînăr, care-și caută copiii prin tîrg cu ochii boldiți printr-un geam de tramvai fiindcă nu mai știu cum arată Piața Unirii. Cît de răi s-au făcut, cît de răi sîntem noi.
Anca Toma 