Cred, onest, că unii oameni sînt greșiți fundamental, din temelii. Nu poate fi decît așa o ființă, o gîlmă cu ochi și inimă care vede în locurile din lume în care s-au întîlnit lucruri frumoase, în mințile strălucitoare și-n tot bunul răului din preinstalat în univers un gol, o ratare. Cum trăiești cu tine cînd, în loc să te inspire, minunatul și memorabilul te fac să te întrebi ce naiba făceai tu atunci cînd el se întîmpla? Ce treburi mai importante puteai să ai cînd alții luau urma unor lucruri pe care-acum ai vrea să le faci, dar nu te-a dus niciodată capul? Nimic, nu făceai nimic.
Anii înfăptuirii de nimic s-au diluat cu ceață, una de neam prost din care nu poți ieși decît arătînd în ultimul hal. Nu-ți poți justifica trecutul, n-ai alibi pentru niciuna din lispurile care te fac azi inadecvat, subțire, o ciorbă lungită cu apă sărată. Între timp, de cînd ai început să miști ca o larvă gata-gata să pocnească, ți-ai dat seama că n-ai să fii fluture nici dacă te îmbraci într-unul. O să te dea peste cap polenul de pe aripile adevăraților maeștri și-o să fii ridicol, o să fii rîsul grădinii de zarzavat. Îți dai seama că, îmbrăcat fiind în haine care nu-s croite pentru tine, o să stai țeapăn, îndoit. Că o să te usuci pentru că ți-au udat pămîntul de sub picioare de-atîta timp cu otravă. Ai zis că-i mai bun, mult mai bun decît nimic. Fiindcă, uite, lumea iar începe să dreagă, să construiască și tu, întîlnindu-te cu ea, îți adîncești nepotrivirea. Toți se fac tot mai puternici, tu te chircești într-o coajă de nucă și-ncepi să-ți dorești tot mai rar să ieși din ea.
Cred, onest, că ești și că sînt fundamental greșită.
Anca Toma 