Mușcă-ți limba. Tare, ca și cînd ai vrea să spulberi cel mai strașnic blestem. Vorbele nu se țin în frîu așa, cu o înțepătură de canin, trebuie să le legi cu totul de tine, să le strîngi cu nerv. Altfel o să știe toți ce îți mănîncă inima și nu-i voie.
Nici măcar n-ai ști ce sau cum să începi să le spui. N-ar înțelege de ce nu pleci dacă suferi și nici de ce te smiorcăi dacă tot acolo ajungi iar și iar. Te trezești și pleci, pleci și te trezești pe drum. Te arde frigul de dimineață, dar îl suporți ca pe-un canon pe care singură ți l-ai dat fiindcă întotdeauna ai crezut că nu faci destul. Oglinda ți-a spus întruna că ori pornești pe-un drum, așa prost și urît cum o fi el, ori n-o să se aleagă nimic de tine. Nici măcar praful.
Nu-ți deschide sufletul, că o să iasă dintr-însul toate durerile și lipsurile într-un oftat prelung. N-ai bani nici de tramvai, te întorci pe jos. N-ai mai mîncat de alaltăieri, ia-ți un covrig. Da’ n-ai bani, te duci pe jos și nu mănînci. Poate mîine. Poate o să pleci de tot și-o să alegi alt drum, unul pe care se împarte în fiecare lună ceea ce se cheamă „leafă” în lumea celor mari. Unul pe care n-o să te mai știe nimeni de slugă.
Dar tu nu poți încă să fii „om mare”. Recunoaște că te încălzește la fel de mult cum te taie gîndul că cineva te dădăcește și te-nvață, chiar dacă din cînd în cînd îți auzi singur coastele pocnind fiindcă încerci să ții sub ele atîta plîns, atîta ciudă. Nu le spune lor, ți-am zis că n-o să înțeleagă. Ei nu știu că ție îți place cînd îți simți trupul prăbușindu-se încet, că-ți place scufundarea în siguranța asta provizorie. Că iubești ce faci, că nu contează neplata ori foamea ori ziua de mîine. Ei nu știu că ți-e drag să taci. Ei nu-nțeleg că ție îți place să-ți muști limba.
*Text apărut pe www.opiniastudenteasca.ro în 2012.
Anca Toma 