Ne-a năpădit sărbătoarea. Au năpustit, peste cîțiva, și întrebările, bilanțuri mai ceva ca la sfîrșit de an, iertările și alte drăcării. Mă rog. Doamne, iartă-mă.
Bătrînii stau la un capăt de sat, într-o casă din trei. Trei rînduri de odăi, grajduri, șuri, bucătării, fînare și cotețuri au pus pe pămînt cu mîinile, frămîntînd cîte-un deal de lut la fiecare. La fiecare Paște au frămîntat cozonaci pentru un sat întreg. I-au mîncat, pe rînd, cu copiii, cu străinii și cu porcii, după trei zile, dîndu-le drumul pe gît cu tot cu apa din fîntînă. S-au dus la biserică în fiecare an, la fiecare Paște și-au învățat, în timp, să nu mai aștepte cuvîntări care să-i țină un an întreg neclintiți din scaunul în care i-au așezat părinții lor, cu tot cu credință. Bătrînii mei.
Anul ăsta, bunicul s-a întors din dealul cu cimitir și și-a dres piciorul cu palmele, ca să uite că l-a durut la fiecare tură de rugăciune în jurul bisericii. L-a durut și cînd părintele a intrat tîrziu în altar, a mai ieșit de vreo două ori să stea „la o vorbă cu lumea” și le-a pus, înainte să le dea lumină, că Hristos o-njiet. „Părinte, poate în satu’ cealalalt, cî aișea nu încă.” Popa a rîs, s-a mai uitat în jur. „Mă rog. Doamne, iartă-mă” și-a intrat iar în altar. Le-a dat lumină bătrînilor strînși de junghiuri, le-a dat și vorbe de duh. „Mvai, tanti Ileană, ci faci? n-ai murit?” Nu murise, urcase numa’ un deal cu glod ca să-l apuce pe Dumnezeu de-un picior, acolo, printre morminte.
N-a contat. Într-o casă cu bătrîni, la Paște și-n orice zi, ai să găsești că moartea-i așa, un pulover într-un dulap. O bluză bună, cu-n săpun într-însa, o plapumă groasă, un rînd de batiste, un dulap care nu se deschide. O închid în șifoniere, dar nu de frică, ci pentru rînduială. Sînt case în care cînd moartea vine în vorbă oamenii nu se sperie, o iau de mînă și-i spun că na, cînd o fi, o să se deschidă ușa la dulap și-o să iasă. Unde sfîrșitul vine cum azi a venit ploaia și-o săptămînă o să tot ude pămîntul, cum iese soarele și usucă poama, cum se freaca vaca de peretele casei și zgomotul le ține de urît cînd noaptea e lungă. Nu se satură să spună „poate-oi mai prinde” la toate cele și nu se tem. Copiii știu, casa știe, iarba știe, vaca și ea. Și cînd un fecioraș de popă îi întreabă dacă s-au dus nu se mîhnesc fiindcă le-a spus lor de rău, ci pentru că-i doare inima că și alții se gîndesc la moarte tot așa ușor.
Anca Toma 