Cînd ne colorăm a boală

Edvard Munch - Strigatul
Edvard Munch – Strigatul

E albastră, întunecată ca o apă în care ai stat nemișcat de frică să nu te tragă ceva, cineva în adînc. Verde, ca un icter nediagnosticat pe care-l simți, totuși, cum crănțăne înăuntru. Galbenă, pămîntie, rece, ca o baltă de țărînă udă mustind în vene în loc de sînge. Neagră, cenușie ca un pumn de funingine întins pe față ca să nu te mai vezi pe tine, ca să te-ascunzi, să fugi.

Cînd te doare dar nu te doare nimic altceva decît un gol săpat în inimă, trupul nu știe ce mască să poarte. Își pune rînjete unul peste altul pe buze, își descrețește fruntea ca să-i ajungă cutele spre marginile gurii, își tunde părul, se mutilează cu vopsele și pudre. Nu știe, însă, ce culoare să poarte în piele, cum să arate că doare și unde. CÎnd te doare sufletul ești doar un uitat pe marginea lumii. Nu ești mai albastru, mai verde, mai galben, mai negru. În ochii lumii, poate, ești chiar mai fraier, mai slab, ești o podea. Să pună pe ea talpa cei care din toate motivele de supărare au făcut bărci de salvare. Și scapă, zi după zi, de potopuri lăuntrice sărind pe-o bucată strașnică de scîndură.

„Năcazul” nu are spume la gură, nici nu varsă sînge. E chipeș, dar lăsat de spate. Dezabuzat, dar deschide ochii diminieața, aceiași ochi cu care vede, aievea, cum i se sfredelesc picioarele printre pași greșiți.

Căutați, în oamenii de lîngă voi, culorile oarbe ale bolilor care cresc în gînduri. Și cînd ajungeți la poarta lor, bateți a disperare, a turbare. Ca să-i mai găsiți întregi, pînă nu li se încovoaie de tot și spatele și sufletul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s