„V-au spus că odată ce-o să fiți «erasmuși» o să rămîneți așa toata viața?”
„Daa, de multe ori. M-am săturat.”
„De ce? Nu crezi?”
„Ba da, de asta mi-e și teamă. Că n-o să mă mai întorc niciodată aici și acum și asta o să mă mănînce de vie.”
***
Era prea tîrziu pînă și pentru Portugalia să spui așa ceva. Dar în ochii Gretei strălucea, cu tot cu shot-ul dulce, cu gust de „pastel de nata”, o spaimă domolită doar de părul ei blond și de rujul roșu, roșu pînă la sînge care-i făcea chipul alb să pară lună. I-a fost frică să nu se îndrăgostească. De oameni, de loc, de vreun om anume. Și le-a făcut pe toate, în ciudă. Eu am privit-o cînd își plimba mîinile prin păr în vreme ce alții și le pierduseră printre trupuri și dansuri fără căpătîi, bîjbîind după slăbiciuni.
În foamea de deșănțare a lungilor nopți portugheze, Grete îmi vorbea despre cît de puțină poftă de mîncare i-a rămas. Și își trecea degetele subțiri peste grimasa rece, estoniană care i se așeza pe chip. Venise ca să scape de-o mînă de lucruri de-acasă. De niște oameni, de-un loc, de-un om anume. Le făcuse pe toate, în ciudă. Din cauza asta era mai frumoasă, buzele-i erau mai roșii, mîinile i se încălzeau mai ușor cu fiecare picătură de vin de Alentejo. Nu-și mai vorbise limba de cîteva săptîmîni bune, de cînd cealaltă estoniană se întorsese în Tallinn. Și-i era bine, era senină și dulce și chipul cenușiu, de-acasă, revenea tot mai rar. I-am spus că o să-i fie bine fiindcă a învățat să poarte măști în Portugalia. Mi-a spus că și eu am învățat, dar nu mă ajută cu nimic. Că ne-am schimbat, dar mare lucru n-o să supraviețuiască pînă acasă.
Anca Toma 