N-am mai întîlnit de mult un copil adevărat. Un om care să copilărească din ochi, cu sufletul, să se teamă și să se bucure ca un copil. Să-i plîngă pe buze și să-i șiroiască pe obraz naivitatea care-l face mic, dar nu zadarnic. De asta nu mă pot gîndi la ce-o să se întîmple cînd o să mai treacă vreo două copilării peste mine. Cinci ani, mai mulți, nici unul. Nu din instinct de autoconservare, nu ca să apăr ceva ascuns printre straturile de frică pe care mi le-a pus lumea peste pleoape.
Nu pentru c-aș arde momentele ca pe lumînări, unul cîte unul, nu pentru c-aș trăi fără să mă frig de fiecare fitil stins cu degetele goale, ci pentru că acolo, peste cinci ani, peste mai mulți, peste nici unul, s-ar putea să fiu, să fii întocmai așa cum ești acum.
S-ar putea să te blochezi, să rămîi proiect. Să desenezi cîte-un an în gînd și să îl arunci laolaltă cu emoțiile cînd faci curat prin suflet. Și să nu mai poți să refaci schița, fiindcă ai uitat cum se întretăiau liniile înainte. Fiindcă ai uitat să scrii cum uiți să mergi cînd stai în loc prea mult și-ți strîngi picioarele sub tine. Ca să nu pornească la drum pe unde nu știi ce-o să te lovească. Le strîngi la piept, le strîngi cu forța. S-ar putea fii, să fiu în altă parte. Cu mai mult în spate, în cap, în piept. S-ar putea să respir mai greu.
S-ar putea, totuși, să treacă. Timpul peste tine, tu peste timp și peste cinci ani să fii altfel. Să fii mai rău. Să-ți fie mai frică, să-ți fie mai indiferent. Nu-ți asculta sfetnicii dacă-ți spun că o să fie bine. De unde știu ei? De unde știi tu? Ia și calcă, ridică-te de pe propriile picioare și rabdă pînă trec furnicăturile, amorțeala, blocajul. Pînă ți se dezgheață brațele și nu se mai strîng unul pe altul într-o organică dorință de-a se tranforma în pulbere.
Eu zic să nu mai calculăm prefacerile de peste ani. Poate pierdem timpul și-ar trebui să-l folosim acum, să ținem în viață focuri care pîlpîie, să hrănim un stomac prea subțire cînd nu poate îndura pîinea sărată pe care se întinde lumea, topită ca un cub de unt. Să nu mai calculăm. Poate ne dă cu minus. Poate cu virgulă, poate deloc. Iar mi-au amorțit picioarele.
Anca Toma 