Sînt o „greșală” a mea, dacă sînt, într-adevăr, o „greșală”. Nu a unui sistem, nu a unor mentori, nu a părinților, nu a prietenilor și nici a celor care nu mă iubesc. La fel ca toată lumea. Am încetat să dau vina pe contexte, pe oamenii care le construiesc sau, dimpotrivă, pe lipsa disponibilității lor de-a le construi. Îmi sparg singură posibilitățile, șterg șanse, neg, stric, mă îndoiesc.
Sîntem, de la un punct, responsabili de propria lipsă de măsură în toate. Prea multă teamă se plătește cu o viață care trece prin fața ochilor în timp ce tu stai încremenit. Te uiți, cum s-ar spune, ca prostu’ la ce se întîmplă în jurul tău ca la un carusel. Ai sări pe un căluț de lemn, ai încerca să te ții bine, să nu cazi, să accepți urcările și coborîrile ca pe-o binecuvîntare. Dar n-o faci. Și ești singurul vinovat pentru asta.
Excesele se scumpesc.
Prea puțină pregătire în orice-ai fi ales să faci se plătește printr-o continuă respingere, prin frustrarea pe care le-o dai altora cînd își pun sub semnul întrebării menirea de dascăli, de prieteni, de angajatori și tot așa. Sau, dacă ești conștient de propria-ți mediocritate ori ți-o impui ca identitate pînă ajungi să crezi necondiționat în ea, plătești tu cu frustrare, cu sentimentul inutilității, cu privirea înroșită de-o acră umilință care nu lăcrimează ci doar se aduna peste sticla ochilor. Cînd ești doar pe jumătate, hai! trei sferturi ignorant te doare de două ori, hai! cu o jumătate mai tare gîndul că sub umbra ta peste pămînt nici o floare n-ar crește. Și ești vinovat și de asta.
Prea mult respect de sine se taxează cu moartea simțului ridicolului. Pentru cei dispuși să plătească prețul, viața-i frumoasă, optimismul se umflă gîdilător și schimbările de drum se fac fără scrîntiri de glezne. Cei ce n-au în buzunar atîta curaj rămîn să se simtă ridicoli întruna, plătind cu dobîndă un împrumut de demnitate pe care nu l-au făcut, din prea puțin respect de sine. Și-s vinovați.
Excesele se scumpesc. Ajung să te coste mai mult decît o pungă de timpi morți, de gînduri negre, scurte. Punga se face sac și-apoi te-nghite cu totul și se leagă singură la gură, gîndurile se lungesc și se fac, dacă-ți poți imagina, și mai negre. Ești vinovat pentru tot ce-ți dă cu minus sau cu plus și nu dă bine. Singura greșeală a vreunui sistem, context, a vreunor oameni pentru mediocritatea ta e că s-au uitat spre tine cu o îngîmfare scuturată de erori cum ești tu. Că te-au văzut, te-au auzit sau, dimpotrivă, și-au dat seama că nu izbutești să scoți nici măcar un sunet spre ei și n-au făcut nimic. Ești vinovat că ai așteptat ajutor.
Anca Toma 