În blocul ăsta plîng femei. Plîng copii și cîini. Cînd e prea devreme, dimineața, noaptea, cînd e prea tîrziu și e-ntuneric. Se răstălmăcesc sorți de tot felul și undeva, pe la etajul patru, se iubesc niște oameni. Ieri se certau, urlau și zgîriau pereții cu reproșuri ridicole, „te simt, vrei pe altcineva, simt în felul în care calci”, „ești nebună, știi ceva? m-a văzut cineva?”. Apoi se face liniște, iubirea se usucă pe gîtul amîndurora și așteptăm toți, in fiecare scară, să facă cineva următoarea mișcare.
Uneori nu se mișcă nimic ore întregi, ca-n trupul unui uriaș pe care nu l-a găsit nimeni la timp, înainte să moară. Atunci, în timpul ăsta, nu trebuie să crezi că ești singur ci, conștient de respirațiile îngrămădite în celelalte cutii dimprejur, să o ții pe a ta într-un plămîn. Să aștepți să auzi cîte-o lacrimă prăpădindu-se pe podeaua vreunei băi sau resorbindu-se pe o mînecă de bumbac.
În blocul ăsta din București plîng femei ca niste copii, schiaună ca niște păsări îmbătate de durere. Mai ales cînd e noapte, cînd e prea tîrziu.
Anca Toma 