De ce îți mînjești unghiile, doamnă? Fiindcă s-au rupt, nu? Nu mai au sens. Una mai scurta decît alta, pătate de albastrul deschis de astă primăvară, de rozul nerușinat care se poartă vara fiindcă merge bine cu inima îmbătată de nesfîrșitul fals al căldurii. Jupuite de un strat de viață, cu colțuri frînte, sparte ca sticla, zgîriate una de cealalta cu nerv și ciudă. Unghiile tale, doamnă, sînt dovada că mai mult rău de-atît n-ai putut să-ți faci. Hai, vopsește-le cu roșul de toamnă.
Le-ai mușcat cum ai rupe dintr-un fruct uscat. Ce-ai fi putut cîștiga din asta? Totul. Timp de gîndire, curaj, durere care nu înflorește în suflet ci rămîne să curgă, timid și roșu, pe buricele degetelor. Ți-ai fi smuls toate măștile de pe chip dacă n-ai fi sfărîmat strălucirea purpurie a lacului de unghii. Ai fi găsit alt izvor de zbucium și i-ai fi făcut loc să curgă, învolburat și roșu, pînă la buricele degetelor. Hai, vopsește-le din nou.
Nu le mai ornamenta, nu le mai pili așa ipocrit, pe cine păcălești?
Fă-ți unghiile violet, dar nu cel romantic, nu te alinta. Cel pe care-l folosești cînd urăști roșul. Și nu-ndrăgi nici culoarea asta, doamnă, mîine să știi că-ți va trebui alta. Alta care să acopere petele mov de astăzi. Nu le mai ornamenta, nu le mai pili așa ipocrit, pe cine păcălești? După ce se usucă unghiile, ți se umezesc ochii și-o să-ți adîncești iar dinții în manichiura asta măiastră de zînă. Hai, mai pune un strat subțire, încă se mai vede roșul de ieri.
Te chinui, văd. Îți tremură mîinile, te-ai murdărit. Te încurcă, poate, sforile care s-au încolăcit drăcește în jurul brațelor tale. Primăvara și vara trecută și toate dinainte – frînghii pentru mîini de păpușă. Ai spus că o să fii mai atentă, că n-o să te mai răsucești aiurea, ca să nu te strîngă mai tare. Și poate dacă unghiile-ți vor fi așa frumos pictate, se vor dezlega toate funiile. Hai, fă-le negre ca să meargă cu mucegaiul care-a crescut pe tine de cînd te prostești cu manichiuri de toamnă. Mai multe straturi ca oricînd, să te-acopere toată.
Anca Toma 