Toamna imi banalizeaza suferinta. Iadul ei e mai ornamentat, iadul ei e asumat pentru vesnicie. Eu nu stiu cat dureaza al meu si, ca o frunza moarta care se agata de creanga pana o ustura primii fulgi, ma tin cu rautate de viata. Si-a nins putin peste mine, inca nu am speranta sfarsitului iernii. E inca toamna aici, inca e cald. Caldut, ca un ceai care nu te vindeca, o ploaie care te imbolnaveste, un iad care ti-a intrat in singe. Iadul meu e jalnic. Nici macar nu se repeta. Niciodata la fel, niciodata de tot.
Poate ca eu n-am curaj sa mor, dar nici moartea n-are curaj sa vina sa ma ia.
Ma roade demonul amiezii de piept. Nu stiu ce-o fi dupa ce-o sa ajunga cu ghearele in inima. Am ochii fierbinti, opariti in lacrimi ca de-un acid izvorat dinauntru, dintre cele mai caustice, dintre cele mai inversunate. Demonul il gusta, il iubeste, Il bea cu sete oarba, sete de urat.
N-am mai fost niciodata aici, in iadul asta. Stai, e peste tot, nu-l mai intretaie vami. Oriunde m-as duce, am ajuns. Am ochii fierbinti, ii vad. Am ochii fierbinti si mi-e atat de frig incat ma incalzesc de ei. Cand s-or usca de tot o sa incep iarasi sa plang.
Anca Toma 