N-o să-i găsiți niciodată. Nu-i caută nimeni.
Acei oameni care au cuvintele la îndemînă dar cărora nu le este îndemînă cu ei înșiși. Nu sunt ciudați cu ochiul liber, nici cu lupe slabe. Ca să găsești un om căutat trebuie să înveți să-i citești căutătura. În vorbe, mișcări. În toate.
Lor li se potrivesc toate formulele care-s metafore pentru ceilați. Lor chiar le „fuge privirea” de ceva, nu spre ceva. Și li se „umple sufletul” mai repede decît ai fi crezut că e posibil – cu neajunsurile altora. Își „frîng mîinile” cînd scormonesc în propriile palme după o umbră de curaj. Și cînd se „pierd cu firea” nu-i ceva scurt, cu îmbujorări fragede, ci o furtună panicardă, fără lacrimi, care șubrezește temelia omului încetul cu-ncetul.
Ăștia-s oamenii care se caută cu lumînarea. Încîlcesc vorbe deșirate, înnoadă relații despletite, urlă de dureri oarbe și de răni închise. N-au loc de ei înșiși, se foiesc, se sclifosesc de zeci de ori mai mult decît trebuie dar lor exact atît le trebuie ca să trăiască. Cînd își caută cuvintele, hainele, zîmbetul, gestul, momentul potrivit sînt nostimi, ridicoli și nu fac decît să le piardă pe toate razant.
Convinși că nimeni nu caută oameni ca ei, născocesc formele în care cineva ar vrea să-i găsească.
Anca Toma 