Oameni închiși

Ca aerul strâns într-o cămăruță cu flori de mucegai, ăștia-s oamenii care-au fost de-atâtea ori inspirați și expirați de alții încât a rămas din ei numai o apăsare toxică. Sunt grei, dar știu să se ia în derâdere ca să devină mai „ușori”. Nerăbdători, dar potoliți de frică. Naivi, dar protejați de excesul de precauție. Duri, dar fragilizați de faptul că au stat numai în ei, că nu i-a bătut lumina altora decât atunci când au uitat să acopere vizorul. Un moment de slăbiciune.

Nu, nu se simt demni să se bucure.

Și când le sparge ceva liniștea, ceva ce n-au văzut venind, se simt ca o casă în care s-au deschis toate ferestrele și ușile deodată. Prin ele năpădește viața ca un aer rece și înveninat cu ploaie. Ce să facă? Să se bucure de trosnetul plămânilor putrezi când intră răcoarea în ei?  Nu, nu se simt demni să se bucure. Să lupte să închidă geamurile repede, unul câte unul și să mai bată câte-o scândură în dreptul lor, de data asta? Doar n-or mai risca să-i mai pocnească viața încă o dată și să le rupă balamalele cu totul. Nu-i de glumă cu structurile astea mici de resistență și de sprijin – trebuie împlântate bine. Ce dacă e mizerie în spatele geamurilor curate? Câtă vreme sunt închise, nu-ți știe nimeni frisoanele.

Sunt oamenii claustrați cu de-a sila de propriile greșeli. Nu le-au înțeles complet, s-au judecat pentru ele, acum le strâng în brațe și le plâng de milă fiindcă, săracele, au rămas neiertate.

Ce-ar putea să piardă un om închis dacă s-ar bucura de aerul rece măcar de data asta? Mințile, poate. Și ce bine-ar fi să nu le mai găsească niciodată și să-și construiasca altele noi, în care geamurile să rămână deschise măcar puțin, pe verticală.