Hai să mai dăm o șansă anului care ne-a pus în genunchi. Sau care, poate, ne-a susținut într-o emulație față de noi înșine. Sunteți bine, sunteți întregi? Normal ca da, ce putem să spunem când suntem întrebați daca totu-i bine?
Cine mai îndrăznește să atace decizia ta despre cât de prost sau de bine îți este după încă un an de zbatere? Cine mai face recursul etapei? O lăsăm cu toții așa, o dăm în citate de Hagi și trecem la următoarea etapă ca și cum n-am fi primit cel mai jenant cartonaș roșu din „cariera” de om. „Omul e o persoana umană„, deci hai, greșim, trecem peste. Dar tu ești accidentat pe viață, te doare genunchiul ăla de nu poți să concepi un pas normal înainte.
Chiar dacă te sprijină cineva să ajungi până în afara terenului, durerea tot va rămâne regula următoarelor tale meciuri. Ăsta e piciorul, cu ăsta jucăm.
La final de an suntem toți penalizați, care mai de care mai faultați sau mai încoronați. Am evitat tot felul de faze, am intrat în scheme periculoase, știind că ne-o vom lua grav la articulații. Dar ne-am asumat durerea apriori ca să trăim bucuria scurtă de dinaintea ei.
Mulțumesc antrenorilor de dramă și celor specializați în supraviețuire în miez de singurărate. Aproape mă calific în etapa 2018 după cele mai proaste pase din 2017. Și coechipierilor care s-au băgat în locul meu când m-am accidentat penibil. Sau când n-am mai avut putere să dau cu șutul în dureri. A fost un meci obișnuit, fără prelungiri, dar a părut infinit. Am pierdut, dar mi-aș pune în piept înfrângerea, să nu uit cât de mult arde o înfrângere meritată.
Hai, țineți apărarea puternică, nu lăsați poarta nepăzită. Zidurile sus. Dacă ne mai prinde încă un an în offside suspendăm viața de tot.
Anca Toma 