E culmea închiderii să devii rană deschisă. Când stai cu toate laolaltă lângă tine sau strânse mai degrabă în tine reușești să îți reinventezi mecanismele de apărare. Să faci din inimă piatră seacă și apoi să o transformi înapoi în ceva cald, ceva viu dar altceva.
Îți dai seama că apărarea prin îngheț e mizerabilă și că n-ai fost construit așa. Dar nu mai știi să te topești la loc, așa că sculptezi în gheață o fantă prin care să încapă toate sufletele care-ți ies in cale. Deschizi o ușă pentru tot și o lași așa – n-o să-ți facă mai mult rău decât vuietul vântului care se strecoară pe sub ea când o închizi.
Și începi să înveți să filtrezi, încet, răul din binele pe care nu-l primeai de frică. Îmbraci răul în înveliș de răbdare și sarcasm duios și nu-l mai porți ca pe un sloi după tine. Înveți să te accepți așa, rece și cald în același timp, piatră și apă dulce, mort și incredibil de viu.
E culmea deschiderii să te închizi în tine atât de mult până devii transparent. Până măștile devin parte din ceea ce se vede, din ceea ce oamenii par să iubească la tine. Și e atâta liniște în hărmălaia din inima aia de gheață, săpată definitiv cu răni. E liniște în așteptarea următoarelor dureri când ești pregătit să le spui „Intrați, v-am păstrat un loc”.
Anca Toma 