Săraci cu duhul, bogați în toate celelalte. Mereu la granițe, niciodată complet așezați, cu un picior în prag, mereu pregătiți să plece. Sau să vină, cum ai putea ști?
Paradoxul lor e că probabil au pornit de la a fi sfârșiți, stinși timpuriu, obosiți de nimicuri pe care nu erau învățați să le ia ca atare. Apoi s-au reprogramat. Spun probabil pentru că mai sunt și cei din scenariul în care sfârșenia n-a fost nicicâmd o opțiune, stâlpii emoționali, neînfrânții, cei care rămân pe retina lumii.
Dar primii ajung să scrie și ei povești pe inimi, dacă nu urcă cele mai înalte trepte precum cei din urmă. Numai că nu știu să rămână să citească poveștile. Își varsă toată suflarea peste cei care îi lasă, apoi dispar să se întrebe, undeva printr-un cotlon obscur, dacă suflarea lor va conta vreodată pentru cineva. Sunt cei care se mint că nu vor să însemne nimic, că n-au așteptări, că n-au ce da, darămite ce primi. Dar ajung să și le dorească pe toate după toată zbaterea de a fi nesfârșit de energici, de calzi, de înlesnitori ai lucrurilor pe care ceilalți și le doresc.
Oamenii nesfârșiți își dau peste mână în fiecare zi pentru urmele de nerăbdare și pentru fiecare dorință. Își reproșează totul cu lejeritatea cu care tolerează exteriorul. Se justifică anxios și (se) regretă. Și nu vor fi probabil niciodată de ajuns.
Anca Toma 