Poate că vorba e să-ți pui pofta-n cui. Sunt însă, atâția oameni care nu-și (re)neagă pofta, n-o amână, n-o păcălesc, ci aleg un suflet care să le poarte grija. Și-i pun pe ei, fără să clipească, în cui.
E drept, din partea atârnaților ăsta e un voluntariat sinistru îmbrăcat în ciocolată. Nu e ca și cum alunecă înspre agățământ, ci îl acceptă contractual, la schimb cu iluzii. Iluzia că nu sunt atârnați, ci levitează, că nu sunt blegi, ci sensibili, că nu sunt sacrificați, ci că îndeplinesc dorințe. Se hrănesc cu statutul ăsta de zână săracă, ponosită, pe care n-o descrie nimeni în basme, căruia nu-i mulțumește niciun personaj după ce-și parcurge povestea. Pentru că ăsta e rolul lor sau, cel puțin, e singurul pe care-l știu.
Și chiar și după ce le este scos cârligul, după ce sunt analizați puțin și etichetați drept prea puțin pentru cei care i-au pescuit, rămân agățați. Cârligul ăla, faptul că erau, întro formă sau alta, captura cuiva, era rostul lor. Urma să și-l împlinească. Și n-apucă să fie ce-au vrut, ce-au acceptat să fie pentru că nici măcar pentru asta nu-s de-ajuns.
Și-au dorit, cândva, să fie tot. Și apă și pâine pentru cei care i-au agățat în cui. Au stat cuminți, au hrănit suflete flămânde, au îmbrăcat trupuri înfrigurate, au scris pe hârtii îngălbenite de singurătate. Și-apoi le-au lăsat să plece, spunându-și că așa e firesc, că ăsta e cursul lucrurilor. Dar nu era, nu era și cursul lor. Așa că rămân atârnați în toate poveștile neterminate, mereu nelalocul lor, mereu improprii. Capete uscate de pește.
Oamenii atârnați nu sunt confortabili, încurcă, put, ocupă spațiu. Verificați-vă cuierele.
Anca Toma 