E ceva mai nenorocit în viață decât durerea punctuală, de-o clipă, de o zi, un an, o veșnicie. Ceva ce se topește mai încet ca pielea sub picături de ceară, se scufundă și se confundă cu tine și te face să faci lucruri absurde în virtutea ei.
Warren Wong @ Unsplash
În virtutea vinovăției te calci singur în picioare fără să crâcnești. Te sfărâmi convins că meriți ce e mai rău. Și ți-e târșă să mai ceri iertare când simți că te faci vinovat că ești. Prins în purgatoriul ăsta ciclic de iartă-mă ca să mă iert nu poți înainta prea mult înainte să te apuce un cârcel de picior și să te tragă iar la pământ. Îl înduri fiindcă, din nou zic, crezi că-l meriți. Ba chiar te simți vinovat că și ăsta trece și poți să mergi din nou.
Pentru ce să mai mergi când cineva, undeva, s-a împiedicat de tine și și-a sclintit viața din cauza ta?
În virtutea vinovăției te lași călcat în picioare fără să crâcnești. Ai scurte spasme de dar oare eu nu merit să fiu fericit? și apoi îți amintești că răspunsul e întotdeauna Nu. E un meci continuu în care îți pasezi răutăți din care încerci să scoți o fază interesantă. Și îți dai autogol întruna în timp ce toată lumea se întreabă ce dracu’ faci. Dă mai așa, fă mai la stânga, fugi mai repede ca să lași vinovăția în urmă. Dar tu n-ai mai jucat în viața ta fotbal la nivelul ăsta, ești un începător aruncat în prima ligă a vieții.
Iar aici toată lumea o arde profesionist, numai tu spui ca blegul că habar n-ai să dai cu piciorul. În virtutea vinovăției te declari impostor.
O porți cu tine ca pe-o literă stacojie pe care ți-ai cusut-o singur în dreptul inimii. Ca să știe toți că ești bun de exploatat, că vei face lucruri absurde ca să te mântuiești. Dar niciodată n-o să te ierte nimeni destul cât să te ierți și tu.
Anca Toma 