Te aduni să apreciezi realitatea și e descurajantă. Sau mereu perimată față de așteptările tale. Mai încerci o dată, mai adaptezi ceva din tine, mai schimbi o bujie, mai crești un alt strat de piele ca să fie bine.
Dacă nu se arată bucuria repejor, te grăbești și accelerezi toate sistemele. O fi de la tine, o fi lipsind ceva, o fi rămas vreo încheietură ne-unsă și-ți scârțâie puterile? Încă o dată, verifici totul ca într-un self-service în care nu te ajută nimeni, că doar ai zis că te descurci singur. Tu ai vrut o platformă să te poți urca pe ea să-ți vezi circuitele mai bine. Numai că nu știi să interpretezi încrengăturile. Mai vine un meșter, mai strică ceva, mai dă vina pe cine a fost înainte. Și pleacă.
Tu ca un tânăr escapist în devenire, te dai jos de pe platformă și încerci cea mai păcătoasă formă de reparație: fuga. Te faci că nu e nimic rău, deși se zdruncină totul în tine când îți pornești motoarele.
Proiectezi numai bine și în tine și în ceilalți, deși te roade rugina pe la colțuri.
Începi să internalizezi toate daunele, dar în același timp fugi de ele. Cum crezi tu că funcționează o mașinărie care pornește în fiecare zi nu ca să meargă mai departe, ci ca să se îndepărteze de ea însăși? Nu funcționează.
Te retragi în lucruri mai mari decât tine ca să nu-ți auzi îndoielile. Rugina se extinde, îți ajunge la inimă și nu mai pornește nimic. Ți s-au blocat roțile. Ai crezut că scapi, că o să-ți ungă fanteziile sufletul.
Acum înlocuiește tot, de capul tău, dacă mai știi care și cum.
Anca Toma 