Arăți deprimat

Când simți că nu mai simți, că s-au atrofiat trăirile și singurele lucruri care te mai saltă sunt negative (frică, anxietate, spaime goale), asculți mai bine. Auzi altfel lucrurile care te trezesc când toate alarmele celelalte sunt zgomot de fond.

În liniștea asta aud lângă mine în metrou

Dar nu mai arăta așa deprimat, că ești obositor.

și o aud tare, ca pe o frână bruscă pe șine încinse.

Adevărul e că oamenii deprimați și depresivi (de etapă și de cursă lungă, dacă le putem spune așa) sunt împovărători. Arată greoi, se simt anapoda. Tehnic vorbind, sunt mai mult decât trebuie. Li s-au încurcat ițele și ugh, le avem fiecare pe ale noastre de descurcat, cui îi mai trebuie încă un bleg pe cap?

Dar știți că ei se așază în fiecare zi la război ca să se țeasă altfel, mai bine, mai după așteptări? După câte un desen nou, fiindcă pe-al lor nu-l suportă nimeni. Toată lumea ar descoase câte ceva ca să facă altceva. Mai bun, mai după așteptări.

Arăți deprimat

E expresia neajunsului. E un mod pseudo-clinic de a spune

Mai avem de lucrat la tine.

Și pare că e doar atât, că ai de rezolvat lucruri ca să fericești un om, doi, trei, 100. Dar nu e.

Să găsești pe cineva care să-ți spună

Tu mai ai de lucrat la tine. Tu, nu eu, nu cutare sau cutare. Și dacă vrei, te ajut.

Asta e o formă de iubire pe care ți-o dorești și fără să știi. Și ți-o poți oferi numai tu.

Tehnici de escapism pentru începători

Te aduni să apreciezi realitatea și e descurajantă. Sau mereu perimată față de așteptările tale. Mai încerci o dată, mai adaptezi ceva din tine, mai schimbi o bujie, mai crești un alt strat de piele ca să fie bine.

Dacă nu se arată bucuria repejor, te grăbești și accelerezi toate sistemele. O fi de la tine, o fi lipsind ceva, o fi rămas vreo încheietură ne-unsă și-ți scârțâie puterile? Încă o dată, verifici totul ca într-un self-service în care nu te ajută nimeni, că doar ai zis că te descurci singur. Tu ai vrut o platformă să te poți urca pe ea să-ți vezi circuitele mai bine. Numai că nu știi să interpretezi încrengăturile. Mai vine un meșter, mai strică ceva, mai dă vina pe cine a fost înainte. Și pleacă.

Tu ca un tânăr escapist în devenire, te dai jos de pe platformă și încerci cea mai păcătoasă formă de reparație: fuga. Te faci că nu e nimic rău, deși se zdruncină totul în tine când îți pornești motoarele.

Omul retrograd

Ăsta e omul care-și înlesnește situații care îl răstoarnă. Se poticnește în mișcări haotice de revoluție și ajunge strangulat de firele încurcate pe care nu le-a deslușit înainte să înceapă schimbarea.

Schimbările în bine i se dovedesc improprii fiindcă trage mereu înapoi. Nu-l trage nimeni și nimic, e singur în tevatura asta. Sau cel puțin n-a știut niciodată să externalizeze vinovăția,

cu ea are „cea mai intimă” relație.

Schimbările în rău îi par meritate, plătite în avans. Sunt stări de fapt, așa trebuie să fie. Asta în condițiile în care nu e chitit pe karma și destin, culmea.

Omul retrograd se învârte în jurul altora până nu mai știe de el. Se întoarce la lucrurile care l-au distrus ca la o împărtășanie păgână cu amintiri deși predică altora depășirea traumelor. Imaginația lui se oprește la el și repornește hârcâit, dar cu bucurie, pentru oricine altcineva. Face aceleași greșeli sacadat, cu intervale principiale de liniște.

E o planetă moartă

pe care o studiază lumea cu o curiozitate care se stinge ușor, fiindcă suprafața e neinteresantă și profunzimile sunt obositoare. Și nu contează că e retrograd, rotațiile lui nu influențează nimic pe lume.

Campionatul intern de vinovăție. Etapa pe viață.

E ceva mai nenorocit în viață decât durerea punctuală, de-o clipă, de o zi, un an, o veșnicie. Ceva ce se topește mai încet ca pielea sub picături de ceară, se scufundă și se confundă cu tine și te face să faci lucruri absurde în virtutea ei.

Warren Wong @ Unsplash

În virtutea vinovăției te calci singur în picioare fără să crâcnești. Te sfărâmi convins că meriți ce e mai rău. Și ți-e târșă să mai ceri iertare când simți că te faci vinovat că ești. Prins în purgatoriul ăsta ciclic de iartă-mă ca să mă iert nu poți înainta prea mult înainte să te apuce un cârcel de picior și să te tragă iar la pământ. Îl înduri fiindcă, din nou zic, crezi că-l meriți. Ba chiar te simți vinovat că și ăsta trece și poți să mergi din nou.

Pentru ce să mai mergi când cineva, undeva, s-a împiedicat de tine și și-a sclintit viața din cauza ta?

În virtutea vinovăției te lași călcat în picioare fără să crâcnești. Ai scurte spasme de dar oare eu nu merit să fiu fericit? și apoi îți amintești că răspunsul e întotdeauna Nu. E un meci continuu în care îți pasezi răutăți din care încerci să scoți o fază interesantă. Și îți dai autogol întruna în timp ce toată lumea se întreabă ce dracu’ faci. Dă mai așa, fă mai la stânga, fugi mai repede ca să lași vinovăția în urmă. Dar tu n-ai mai jucat în viața ta fotbal la nivelul ăsta, ești un începător aruncat în prima ligă a vieții.

Iar aici toată lumea o arde profesionist, numai tu spui ca blegul că habar n-ai să dai cu piciorul. În virtutea vinovăției te declari impostor.

O porți cu tine ca pe-o literă stacojie pe care ți-ai cusut-o singur în dreptul inimii. Ca să știe toți că ești bun de exploatat, că vei face lucruri absurde ca să te mântuiești. Dar niciodată n-o să te ierte nimeni destul cât să te ierți și tu.

Oameni atârnați

Poate că vorba e să-ți pui pofta-n cui. Sunt însă, atâția oameni care nu-și (re)neagă pofta, n-o amână, n-o păcălesc, ci aleg un suflet care să le poarte grija. Și-i pun pe ei, fără să clipească, în cui.

E drept, din partea atârnaților ăsta e un voluntariat sinistru îmbrăcat în ciocolată. Nu e ca și cum alunecă înspre agățământ, ci îl acceptă contractual, la schimb cu iluzii. Iluzia că nu sunt atârnați, ci levitează, că nu sunt blegi, ci sensibili, că nu sunt sacrificați, ci că îndeplinesc dorințe. Se hrănesc cu statutul ăsta de zână săracă, ponosită, pe care n-o descrie nimeni în basme, căruia nu-i mulțumește niciun personaj după ce-și parcurge povestea. Pentru că ăsta e rolul lor sau, cel puțin, e singurul pe care-l știu.

Oameni nesfârșiți

Săraci cu duhul, bogați în toate celelalte. Mereu la granițe, niciodată complet așezați, cu un picior în prag, mereu pregătiți să plece. Sau să vină, cum ai putea ști?

Paradoxul lor e că probabil au pornit de la a fi sfârșiți, stinși timpuriu, obosiți de nimicuri pe care nu erau învățați să le ia ca atare. Apoi s-au reprogramat. Spun probabil pentru că mai sunt și cei din scenariul în care sfârșenia n-a fost nicicâmd o opțiune, stâlpii emoționali, neînfrânții, cei care rămân pe retina lumii.

Dar primii ajung să scrie și ei povești pe inimi, dacă nu urcă cele mai înalte trepte precum cei din urmă. Numai că nu știu să rămână să citească poveștile. Își varsă toată suflarea peste cei care îi lasă, apoi dispar să se întrebe, undeva printr-un cotlon obscur, dacă suflarea lor va conta vreodată pentru cineva. Sunt cei care se mint că nu vor să însemne nimic, că n-au așteptări, că n-au ce da, darămite ce primi. Dar ajung să și le dorească pe toate după toată zbaterea de a fi nesfârșit de energici, de calzi, de înlesnitori ai lucrurilor pe care ceilalți și le doresc.

Oamenii nesfârșiți își dau peste mână în fiecare zi pentru urmele de nerăbdare și pentru fiecare dorință. Își reproșează totul cu lejeritatea cu care tolerează exteriorul. Se justifică anxios și (se) regretă. Și nu vor fi probabil niciodată de ajuns.

Oameni deschiși

E culmea închiderii să devii rană deschisă. Când stai cu toate laolaltă lângă tine sau strânse mai degrabă în tine reușești să îți reinventezi mecanismele de apărare. Să faci din inimă piatră seacă și apoi să o transformi înapoi în ceva cald, ceva viu dar altceva.

Îți dai seama că apărarea prin îngheț e mizerabilă și că n-ai fost construit așa. Dar nu mai știi să te topești la loc, așa că sculptezi în gheață o fantă prin care să încapă toate sufletele care-ți ies in cale. Deschizi o ușă pentru tot și o lași așa – n-o să-ți facă mai mult rău decât vuietul vântului care se strecoară pe sub ea când o închizi.

Și începi să înveți să filtrezi, încet, răul din binele pe care nu-l primeai de frică. Îmbraci răul în înveliș de răbdare și sarcasm duios și nu-l mai porți ca pe un sloi după tine. Înveți să te accepți așa, rece și cald în același timp, piatră și apă dulce, mort și incredibil de viu.

E culmea deschiderii să te închizi în tine atât de mult până devii transparent. Până măștile devin parte din ceea ce se vede, din ceea ce oamenii par să iubească la tine. Și e atâta liniște în hărmălaia din inima aia de gheață, săpată definitiv cu răni. E liniște în așteptarea următoarelor dureri când ești pregătit să le spui „Intrați, v-am păstrat un loc”.

Oameni schimbați

Când vine nebunia peste bine, aia care te transformă, care-ți dă curaj să rupi lațul în care simți tu că ai fost legat, acceptă că vei fi respins. Vei fi ceva nou în care cei care te „știau altfel” vor căuta vechea versiunea.

Ce contează că tu ești mai bine, că te-ai dezbrăcat de ceva pe care nu ți-l mai doreai ca să-ți fie mai ușor să gestionezi viața? Ești greu dacă nu imposibil de digerat, chiar dacă schimbarea e despre tine și nu despre ei. Oamenii se sucesc așa încât să te facă responsabil de o dezamagire. Un fel de „nici Vama nu mai e ce-a fost”, etapa pe suflet.

Lasă-i să te rumege, să nu te priceapă, tu fă-ți loc în inimă pentru haosul tău, mestecă-l în ritmul tău. Dacă mai rămâne ceva din toată povestea asta, din lumea care te înconjura, poate că te-au iubit până la urmă. Nu ești făcut să rămâi la fel decât pe fond, ăla pe care se clădesc schimbările.

Fiindcă viața ta e o mare marja de eroare și-n ea încap toate modificările din lume. Măcar tu nu te judeca pentru ele.

Oameni pre-gătiți

Așezați în cântar cu blegii autentici – cei înspăimântați de perspective câtuși de puțin provocatoare – oamenii pregătiți pentru viață nu pot decât să ridice din umeri nedumeriți. „De ce vă chinuiți, de ce foșniți ca o sacoșă țeapănă, de ce trebuie să vă foiți atâta ca să dovediți, pe cântar, că avem aceeași măsură?” Și e firească nedumerirea lor, o au și blegii dar ei oricum nu știu să trăiască altfel.

Ei trebuie să ardă mai tare ca să încălzească la fel de mult. În toate privințele, de la neînsemnate împliniri sociale până la afecțiuni profunde. Și știu când dau de oameni asezonați de la începuturi, oameni care au prins gust din timp. Îi recunosc și știu că o să-i doară naturalețea lor la fel de tare pe cât o să-i încânte.

Știu că ei vor sta în cuptoare drăcești ca să poată coace în ei un fraged pui de dragoste, pe când pregătiții vor picura din prima clipă lacrimi de zahăr pe inimile blegilor. Îi vor îndrăgosti fără coacere, după o rețetă care le vine firesc, o știu nativ. Ei sunt oameni care se absorb ca untul topit în felia ta de suflet prăjit. Nu știu dacă o fac conștient, dacă plănuiesc și să-ți ia, mai apoi, farfuria din față, dar prima mușcătură sigur nu e minciună.

Ce nu pricep nepregătiții, oamenii pe care viața îi gătește fără să-i fi lăsat la macerat, e că dezamăgirile nu sunt întotdeauna rezultatul unui sabotaj sistematic. Uneori au „norocul” să dea peste cei care iau lucrurile așa cum sunt, iar aceștia nu vor să le provoace durere. Sunt de acord să fie gustul dulce de pe buzele blegilor fără să prevadă amărăciunea care rămâne după. Au stat atât de mult în condimentele lor speciale încât nu mai știu – n-au știu niciodată că relaxarea lor sfârâie pe pielea altora.

Oamenii pregătiți sunt gata să iubească fără să se lege de cap, să facă și să dreagă fără să-și asume ratări, răni, etichete. Căutați-i, blegilor, și lăsați-vă păcăliți de gustul trecător dar puternic al neimplicării lor.

Regresul etapei

Hai să mai dăm o șansă anului care ne-a pus în genunchi. Sau care, poate, ne-a susținut într-o emulație față de noi înșine. Sunteți bine, sunteți întregi? Normal ca da, ce putem să spunem când suntem întrebați daca totu-i bine?

Cine mai îndrăznește să atace decizia ta despre cât de prost sau de bine îți este după încă un an de zbatere? Cine mai face recursul etapei? O lăsăm cu toții așa, o dăm în citate de Hagi și trecem la următoarea etapă ca și cum n-am fi primit cel mai jenant cartonaș roșu din „cariera” de om. „Omul e o persoana umană„, deci hai, greșim, trecem peste. Dar tu ești accidentat pe viață, te doare genunchiul ăla de nu poți să concepi un pas normal înainte.

Chiar dacă te sprijină cineva să ajungi până în afara terenului, durerea tot va rămâne regula următoarelor tale meciuri. Ăsta e piciorul, cu ăsta jucăm.

La final de an suntem toți penalizați, care mai de care mai faultați sau mai încoronați. Am evitat tot felul de faze, am intrat în scheme periculoase, știind că ne-o vom lua grav la articulații. Dar ne-am asumat durerea apriori ca să trăim bucuria scurtă de dinaintea ei.

Mulțumesc antrenorilor de dramă și celor specializați în supraviețuire în miez de singurărate. Aproape mă calific în etapa 2018 după cele mai proaste pase din 2017. Și coechipierilor care s-au băgat în locul meu când m-am accidentat penibil. Sau când n-am mai avut putere să dau cu șutul în dureri. A fost un meci obișnuit, fără prelungiri, dar a părut infinit. Am pierdut, dar mi-aș pune în piept înfrângerea, să nu uit cât de mult arde o înfrângere meritată.

Hai, țineți apărarea puternică, nu lăsați poarta nepăzită. Zidurile sus. Dacă ne mai prinde încă un an în offside suspendăm viața de tot.