Am ieșit să mă plimb cu umbrela. Mă ținea de mână deocamdată; i-am spus să aibă răbdare, că nu ploua încă pe măsura ei. Și-am mers așa o vreme, printre picături, cum s-ar spune. Am trecut prima stradă și m-am bucurat că ploua. Pentru că ploaia alungase cerșetorul de la colț și mă bucuram să nu-l mai văd, pe el și piciorul lui deformat; sau ars, nu mi-am dat niciodata seama. Mă sperie și mă satur zi de zi să mă judec că unii oameni au ajuns așa și eu nu fac nimic. Mă bucur că plouă.
Un singur lucru dintre cele ce nu-s totuși frumoase la zilele ploioase stă mai presus de toate. Privirile oamenilor. Ne privim atât de înciudați, de parcă fiecare ar purta vina umezelii de pe haina celuilalt. E un fel de ură, unul din multele feluri în care ne urâm. Când plouă privirile ne sunt, uneori și la unii, la fel de murdare și năvalnice ca apele ce forfotesc în canale. Și reci. Eu nu știu cum privesc, dar de fiecare dată când de sub vreo umbrelă învie o pereche de ochi obosiți de turbarea ploii, îmi amintesc să zâmbesc. Dacă pot.
Nu m-am îndrăgostit încă de ideea unei primăveri irosite așa. Și nici nu-mi încape în minte ca ultimele zile frumoase de prin martie să fi fost printre puținele pe care o să le mai vedem . Dacă vara va fi tot așa, va fi prea mult, ne vom ucide cu privirile.
Ploaia ne dă vreme să gândim, să gândim prea mult. Dacă stai în casă, cu tot cu cărțile pe care vrei să le citești, cu toate ceaiurile de pe Pământ…tot ai să te gândești. Și în afara cazului în care ești perfect împlinit și nimic nu îți este prea departe sau prea aproape, dacă tot ce-ți aduce fericiri mărunte se află lângă tine, doar să-ntinzi mâna după ele…dacă nu e așa, atunci te vei gândi și tot ce nu-ți ajunge se va adânci. Ca și cum ar eroda ploaia în tine. Iar dacă ieși pe străzi, poate să nu-ți pese dar mai curând pot să te doară privirile sau, mai rar dar mai străfulgerător, poate să te întunece lumina zâmbetelor lor de sub o singură umbrelă. Nu e clișeic să îți coboare colțurile buzelor privind și fiind privit de doi îndrăgostiți sub o umbrelă. Sau o biată glugă. Ce mai contează, când te amuzi de ploaie. Când nu mai râde ea de tine. Dacă ieși îți uzi pantofii și haina și geanta și părul și umbrela se incovoaie de vânt și te ia frigul și o zi oarecare se transformă în cea mai proastă zi. Mâine se uită, pentru că ploaia e altfel în fiecare zi, deși…câți observăm asta?
Era o vreme când pe timp de ploaie se scriau poezii. Cineva odată a ieșit în ploaie și și-a dat seama că picăturile nu-i strică foile, nu-i șifonează haina, nu-i rup pantofii și că nu-i cu nimic mai prejos ud decât uscat. Acum nu, nu ne place ploaia fiindcă e lungă și întreruptă și prea domoală, deci plictisitoare, ba nu, prea rece, un pic mai caldă ar merge, ba nu, prea udă…Sub ea, totuși, toți suntem câte un cerșetor. Apa din cer ne dezbracă sufletele și ne expune diformitățile cu nonșalanță.
Dar ploaia e candidă. Ea doar cade.
M-a luat umbrela în brațe de la o bucată de vreme. Sub ea se-aude altfel vocea ploii.
Anca Toma 