Într-o parcare, un tată își poartă fetița de mînă. Nu se plimbă, se grăbesc. El, cel puțin. În bucata îngustă de drum, din spate, se-ngrămădește și-o mașină, strîngîndu-și parcă burta să-ncapă. Fetița de partea stîngă a tatălui, tatăl pe dreapta ei, în același ritm, la fel de orbi cu ceafa, nu văd gîndacul de fier cum își prăvălește roțile spre ei. Ea, mică și blondă, frumoasă, cu șosete dantelate ieșind din săndăluțe de primăvară, cîntă ceva ce-a auzit prin Palas. El, mai bătrîn la suflet decît la trup, gri, cu umerii drepți, n-aude.
Claxon.
„Măi, fată, măăăi, ce faci?! Nu vezi mașina în urmă, nu știi că tre’ să stai lîngă mine, cu mine, să te ferești, să te văd eu cu ochii mei că te ferești?” Fetița nu înțelege. Pas lîngă pas, umăr lîngă umăr erau, chiar dacă al ei era la genunchii lui. Ea nu s-a speriat. Pe el l-a înspăimîntat gîndul că ar fi putut să greșească, s-o lase să se zgîrie măcar.
Pentru că omului îi stă în fire să dea vina pînă și pe cel care-i e drag cînd se sperie. Chiar dacă nimeni n-a greșit. Chiar dacă frica e proastă și nu știe cînd să tacă. Pentru că îi este mai ușor sufletului să știe că n-a stricat nimic. Și că sînt răutăți mai mari de zdrobit în lume. Asta calmează, asta odihnește. Asta face pămîntul să urle de spaimă. Mă gîndesc cît de greu trebuie să fie să stai sub atîtea picioare de oameni speriați, care plîng cînd cred că nu-i vede nici dracu’, care zbiară la cine apucă fiindcă pot, care-și spurcă vorba fiindc-au obosit.
Aveți curaj să vă fie frică.
Toți am obosit. Nu mai zbierați. Recunoașteți că nici voi n-ați văzut mașina venind din spate. Aveți curaj să vă fie frică, altfel vă tăiați cîte puțin din picioare de fiecare dată cînd călcați. Știu că e mai ușor să urli, că mulți am vrea s-avem un copil-păpușă în dreapta, să-i punem pe suflet toată groaza care ne-ntunecă, măcar atunci cînd nu ne mai ține spatele și nici umerii nu mai stau drepți. Știu că e greu. Iar unii, ca să doarmă noaptea, n-ar da o singură dată vina pe ei.
Anca Toma 