Binterviu cu omul negru

Un blog-interviu, un binterviu cu-n om negru înseamnă, astăzi, aici, o discuție scurtă și cu ștaif cu un pui de jurnalistă, tînără și, cu greu, optimistă.

spune-mi tu…pe tine te doare, din cind in cind, lumea?

stii tu, despre momentele alea cind ai fugi de ea, fiindca ti-a gresit cu ceva

Cata D: in primul rand, am momente cand as fugi de mine daca am gresit cu ceva fata de cineva, apoi mi-as da o mama de bataie si m-as calma. cand situatia e invers, ma izbesc mai intai de un zid de suparare, pavat cu putini nervi si, dupa ce ma tot plimb de-a lungul lui, imi revin. nu m-a pus pana acum chiar pe fuga.

deci nu prea te-nchizi

spune-mi, atunci, cu ce ti-ai gresit tu asa, recent? o decizie proasta, un moment de stingacie

hm, mi s-a intamplat sa spun mai putin decat ar fi trebuit in unele situatii.

 cum adica? ar fi nevoie sa dai mai mult din casa?

nu, nu, adica nu am spus tot ce aveam pe suflet

toma_anca_ioana: pai n-ar fi riscant sa o faci?

lumea prefera in general sa nu spuna ce-are pe suflet, ca sa nu se expuna, stiu si eu…

depinde in fata cui. pentru ca daca esti cu persoane care te cunosc bine, ele stiu deja cum gandesti. sau, ma rog, presupun ca ar trebui sa stie. bineinteles ca nu te lasi descusut in fata oricui.

esti un boboc de jurnalist, stii de pe la interviuri ce-nseamna oamenii care se lasa greu descusuti.

aia te enerveaza sau ii intelegi cind se eschiveaza?

pe de o parte ii inteleg, nici eu nu m-as dezveli cu totul in fata unui om pe care il vad pentru prima data. pe de alta parte, ma supar din punct de vedere jurnalistic, daca pot sa ma exprim asa adica ma supar pentru ca nu mi-a iesit interviul, nu pe omul respectiv.

pai da, depinde de pe ce scaun te uiti.

daca n-ai fi pe nici unul, cu cine-ai tine, totusi? cu cel cautat de jurnalist, sapat in toata copilaria si celelalte povesti sau cu jurnalistul cauia trebuie, na, sa-i iasa textu’?

as fi de partea omului cautat de jurnalist, pentru ca atunci cand o persoana nu vrea sa vorbeasca despre sine, nu poti sa-l tragi de limba cu clestele. interviuri mai faci, ai sa gasesti persoane carora le place sa isi povesteasca viata de trebuie sa mai pisti tu frana cate putin, pentru ca ies in decor.

si mai sint aia interesanti? vorbaretii?

eu cred ca sunt interesanti. oricat de deschis ar vorbi, tot mai reusesti sa ii faci sa vorbeasca despre ceva de care nu au mai amintit. daca au atatea povesti de zis, sunt sigura ca pe unele le spun mai des decat pe altele.

ti-au ramas vreodata oamenii despre care-ai scris in suflet?

sa nu mai plece si pace

da. pe unii nu pot si nici nu vreau sa-i dezlipesc.

mai degraba oameni impliniti in domeniile lor, „sus pusi” cum le mai spune lumea, sau omuletul ala simplu, personajul de reportaj pe care nu l-a mai cautat nimeni de la nici un ziar?

cei mai multi sunt tipul acesta de oameni cu care ne inconjuram zilnic si despre care nu credeam ca pot avea asemenea povesti ca cele pe care mi le-au spus. nu te gandesti, atunci cand treci pe langa un student care asteapta in fata universitatii, ca aproape a ajuns in lotul olimpic si ca e campion la un sport despre care nici nu stiai ca se face la Iasi.

corect

treci pe linga lucruri din astea „mari”, cum s-ar zice si n-ai habar

tu esti asa, macar putin, un om din asta?

nu cred ca sunt un om cu o poveste demna de paginile unui ziar

da’ de ce? o nisa, macar

unde te-ar putea baga?

la categoria „studenti care nu fac o facultate doar de dragul de a avea o diploma”

si care-i celalalt „drag”?

dragul e acela de a avea un job care sa-mi fie drag (repetitia e intentionata)

esti senina, optimista.

nu, nici pe departe! eu pun mereu relele inainte si cand cineva imi zice „lasa, o sa fie bine”, raspunsul meu e „si de unde stii tu asta?”

a, bun atunci, era cit pe ce sa cred ca n-ai ce cauta pe blog.